About love

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.

to lie or not to lie

Discutam cu o buna prietena si m-a intrebat care e cartea preferata a copilariei mele. Am raspuns fara ezitare "Craiasa zapezii". M-a intrebat de ce. Mi-am dat seama ca nu-mi mai amintesc absolut nimic din acea poveste, decat ca vreo o saptamana eram prinsa in vraja ei. Vraja, nu exagerez deloc. Am cautat-o prin casa, sa o recitesc, si nu am gasit-o. M-am dus la biblioteca. Intru la sectia copii si intreb de carte. Bibliotecara se uita lung la mine, privirea tipica peste ochelari, si nu-si poate stapani curiozitatea: 'Pentru cine va trebuie?'. Daca sunt in toane bune nu ma deranjeaza curiozitatile astea atat de romanesti, daca sunt in toane foarte bune chiar imi plac. Eram in toane bune. Si aici intervine adevarata tema de gandire. Intr-o secunda am trecut in revista cate minciuni puteam sa spun: pentru fiica mea, pentru teza de masterat, ca sa pun in scena o piesa, toate perfect credibile. Fiecare mi-ar fi imprumutat, pentru cateva minute, o alta identitate, pe care ar fi trebuit sa o sustin coerent. Minciuna gratuita iti da sansa asta, sa fii cineva care nu esti, sa iesi din granita limitativa a propriului eu, fara nicio consecinta. Dar secunda a trecut si la capatul ei am realizat ca sunt prinsa in realitatea propriei mele identitati. Am raspuns, infruntandu-i din nou privirea, 'Pentru mine'.

Confruntarea

Pot sa inteleg de ce simt nevoia sa tin un jurnal, dar nu pot sa inteleg de ce tin sa fie public. De ce nu-mi ajunge sa scriu documente word pe care sa le pastrez in intimitatea calculatorului meu? M-a ajuns oare si pe mine spiritul epocii - impulsul incontrolabil spre exhibare, spre anihilarea discretiei? Sau sunt, nemarturisit, o narcisista din nastere?

Spre suprinderea mea (tradand astfel ascunsa mea suficienţa), am descoperit un blog care m-a facut praf. Confrunta durerea. Autoarea intr-adevar confrunta, confrunta orice, cu inteligenta, tupeu, onestitate. Diseca lucrurile si le spune pe nume, desigur numele care ii e propriu. Am simtit, pentru prima oara dupa multa vreme, ca eu am evitat confruntarile, in nuditatea lor taioasa, cu mine, cu ceilalti. Cu mine, mai ales. Am ales sa le infrumusetez, pe cat posibil. Sa nu merg prea departe pe firul gandirii. Desi am mers. Am mers sarind etape, ajungand la nihilisme totale. Cat din asta era emotie, cat era gandire? Nu stiu daca o sa aflu vreodata. Nu stiu nici daca are vreo relevanta, daca separarea asta nu e cumva un construct (cultural).

In orice caz, ma apropiu de subiect. Subiectul e cunoasterea de sine. Inca nu stiu exact ce inseamna asta, stiu doar ca e foarte importanta. E importanta ca sa te dezbari de tine, ca sa poti vedea lucrurile in adevarul lor, fara bruiaje interioare.

Nu cred ca se pot depasi total legaturile adanci de familie. Modul in care te-au format parintii, bunicii, fratii. Nu cred. Cine pretinde ca dupa 18 sau 25 sau 30 de ani esti integral responsabil pentru ceea ce esti, simplifica major. Sau e un mare norocos.

Eu: Ce mi s-a intamplat in canada?
F.: Confruntarea pana la radacini cu tine insati.

Oamenii cei mai calumea pe care ii cunosc au ajuns la asta - la o cat mai profunda si adevarata cunoastere de sine. Ea se vede, credeti-ma. Nici nu trebuie verbalizata, ca se vede. Eu o prefer pe cea verbalizata, sunt omul cuvintelor, asta e.