After New Orleans. Waiting for 2009.

ca sa scriu la blog trebuie sa am momentul in care sa fiu singura, si nu il prea am, ceea ce cea mai buna chestie care nici nu speram sa mi se intample in anul asta, prapaditul 2008, cel mai penal. imi aduc aminte ca am intrebat-o o data pe o colega din liceu care scria cele mai frumoase poezii cum de (ce naiv) scrie asa frumos, ce se intampla in capul ei, si mi-a raspuns ca trebuie sa nu aiba treaba in casa.

anul 2008 a fost anul sobolanului, acuma am aflat, si m-am gandit ca poate de asta a fost asa cum a fost pentru ca eu am oroare de ei. anul viitor e anul bivolului, tot acuma am aflat, si bivolul e ok.

am fost la new orleans, o sa pun si niste poze, nici nu stiu care, ca toate sunt frumoase, am stat la terase, am fost la catedrala si eu mi-am amintit de cand eram mica, mi-am mai amintit si de cum eram inainte sa plec si as vrea sa fiu din nou asa, desi nu putem intoarce timpul inapoi.

asta e refrenul meu in ultima vreme, cu datul timpului inapoi, desi normal ca stiu ca asa ceva e imposibil si ar trebui sa ma orientez spre prezent si sa fiu mai pozitiva, dar numai gandul sa incep sa fiu pozitiva imi intoarce stomacul pe dos, poate e un setting, nu neg, insa asa totul e setting, deci iese din discutie. si nu zic, sunt pozitiva, dar cu pozitivul asta parca niciodata nu e de ajuns, si daca ptr. o secunda te-ai scapat si nu ai mai fost pozitiv, totul s-a dus si secunda aia ajunge sa defineasca toata ziua. inainte nu era asa, era mai bine, ca nu ma gandeam sa fiu pozitiva, era ok sa-i zic la mama "mama, vreau sa mor", si mama sa ma intrebe "ok, cand, inainte de avignon sau dupa?". asa treceau zilele si era cat de cat ok.

in new orleans parca timpul era dat inapoi, cu casele stradutele terasele, beignet, omleta cu ciuperci, fumat inauntru, senviciurile perfecte, cimitirul.

am avut vizitatori inainte sa plecam (fr. si gr.) si mi-a placut de ei.

bilant2008 facut in masina cand ne-am intors de la new orleans, si ce repede a trecut timpul prin alabama. alabama !

problema cu america (problema mea) e ca daca nu am viata personala f. intensa, ceea ce nu pare ca pot avea, ma cred intr-un perpetuu film, si asta e cel putin confuzant. lucrurile nu au carne (grad de realitate).

ptr. 2009 as vrea sa nu ma mai gandesc la aici si acolo, UNDE e mai bine, la Orase si Tari si Continente. sa fie ok oriunde, dar asta inseamna sa trec de un prag, care e cel mai greu prag, zic eu. tot ptr. 2009 imi mai doresc sa ma gandesc la oameni cum ma gandeam inainte (iar incep) adica cu bucurie compasiune dedicatie, deci lor sa li se intample lucrurile cele mai minunate, de care eu, prin intermediul compasiunii, sa ma bucur.

azi o sa ma imbrac frumos si o sa mergem la revelion.

Ajun

Ecranul

cand nu scriu inseamna ca totul e ok sau chiar superok.

uneori ma gandesc ca se intampla ca in filme cand eroul nostru trece prin experiente intense nefamiliare care pana la urma se dovedesc a fi purificatoare si care il fac sa isi descopere un eu nou, mai bogat. sau mai e si varianta in care eroul descopera eul mai bogat si, mai mult, transforma experienta intensa si nefamiliara in ceva inaltator precum o carte sau un film.

insa asemenea lucruri se intampla in filme si de aceea le iubim :)

in viata nu stiu inca cum se intampla, o sa spun de indata ce aflu. oricum dat fiind ca lucrurile se intampla ORICUM mai lent, e posibil sa nici nu ne dam seama ce s-a intamplat de fapt. e greu sa elimini timpii morti.

cred ca multi isi imagineaza momentul final in varianta de film, momentul pe care daca bine tin minte chiar l-am intitulat cu prietenii (oli?) 'ecranul'. cand iti vezi derulate pe ecran imaginile importante din viata ta, si abia atunci afli ce a fost important si in ce ordine. desigur conceptul e larg raspandit in fictiunea de toate genurile, acum mi-am adus aminte doar de 'romanul adolescentului miop' in care aparea ('caci aici pe pamant traim intr-un cumplit relativism', parca).

**
am visat cu prieteni, visele se petreceau in ro., am visat si cu did, se facea ca statea in fata casei, pe iarba, intr-o rochie mai vintage, langa un stalp daramat, si citea si din timp in timp radea de trecatori. in viata reala, cineva (F.) va face un gest neasteptat si deci nesperat, care mi-a umplut inima. in acest timp altcineva (I.) face mereu gesturi care imi umplu inima, inima este importanta, e cea mai importanta. apropo, m-am gandit o zi intreaga, ziua in care am mancat gyros la tejghea si am fost la magazine, cum imi umpleau inima faptele bune pe care le faceam spontan si instinctiv, si ca as vrea de acum inainte sa fac la fel, insa nu stiu daca se va mai putea spontan si instinctiv, probabil ca nu. oricum, a fost o zi in care mi s-a parut ca pot alege intre, ca sa simplific, alb si negru, si ca nu vad de ce as alege altceva decat alb. motivul ar fi unul singur, inca, si anume 'memoria unei tristeti', care, ca orice memorie, se sterge cu timpul si cu faptele bune si cu filmele si toate celelalte.

Legaturi

As vrea sa inteleg complet si definitiv ce se petrece in creierul exilatului. Sa mi se prezinte un grafic care sa nu lase nimic neexplicat. Deocamdata nu imi place deloc ce se intampla in creierul exilatului, si asta probabil si pentru ca nu inteleg. Isabel Allende vorbea de pierderea unui firesc al tau cu ce e in jurul tau. Nu mai iei lucrurile asa cum sunt, cu sentimentul ca asa trebuie sa fie, ca asa au fost date. Exilatului nu-i mai e dat sa simta asta. Nimic din ce e in jurul lui nu mai e dat, pentru ca nu pot fi mai multe daturi. Datul e unul singur. Pentru exilat, care stie deja ca nu mai e unul singur, ca aici e un dat, altundeva altul, a disparut deci insasi notiunea. Ceea ce e in jurul lui nu il mai fixeaza. Exact cuvantul ala: dezradacinat. Senzatia e foarte nelinistitoare. Daca nu mai exista legatura data intre tine si ce e in jurul tau, trebuie cautate alte legaturi, pentru ca nu se poate trai fara legaturi. Ma gandesc ca acele alte legaturi trebuie sa fie mai trainice, nu?, pentru ca nu mai sunt un rezultat al purei intamplari de a fi intr-un anume mediu inconjurator si nu in altul. Ele trebuie sa functioneze oricand. Ma gandesc la principiul (care poate fi lipsit de orice temei de fapt), pierzi ceva castigi ceva. Insa pierdutul si castigatul nu neaparat se inlantuie. Exista un timp suspendat in care ai pierdut ceva si inca nu ai castigat nimic. Durata, ca orice durata sufleteasca, e necunoscuta. Timpul suspendat intre ce ai pierdut si ce e posibil sa castigi e cel mai nelinistitor.

Jurnal
Acum sunt la ionuka si la maikel. Ei sunt la scoala. Aud ceasul, ceea ce imi aminteste de romania, nu stiu de ce, si mai aud si cainii latrand, ceea ce iar imi aminteste de casa si mai precis de bunici. Aici natura, din cate am vazut, nu e ca la V. E mai salbatica, mai putin constransa. Asta imi place. Imi mai place si casa, e mare si are multe locuri anume. Am vorbit cu prieteni pe net. Am intermediat o barfa, cu reala placere. As putea sta mult timp pe veranda in fata casei, sa ma uit la oameni, la copaci, la veveritele care merg pe sarma, si sa incerc sa uit.

de maine

inotam azi, una din chestiile care m-a relaxat, cum imi propuneam, si imi dadeam seama ca eu nu simt nimic ca e ultima zi aici, poate ultima data cand vad orasul asta sau tara asta. obiectiv vorbind stiam ca ma bucur, dar nu simteam bucurie. apoi m-am gandit ca poate asa e normal cum inaintezi in varsta sa ti se toceasca emotiile si apoi m-am mai gandit ca e chiar mai bine. dupa excesul din ultima luna jumate nu mai vreau emotii, eu ziceam ca de niciun fel, dar de fapt nu le mai voiam pe alea oribile. dar daca e sa le dau pe toate sau sa le iau pe toate mai bine le dau si gata, vad ca merge si asa. faci un lucru, apoi faci altul, apoi altul, apoi te culci, dupa care te trezesti si incepi iar si faci un lucru si apoi altul si tot asa.

am vazut doua filme calumea, "Il y a long temps que je t'aime", grav si emotionant, cu multe straturi, toate serioase, si in fine inteleg adoratia kristin scott thomas. si "Estrellita", un film sloven, minunat, cu iz rusesc, nevasta si amanta care pana la urma merg la un pahar, si un anume fel de lightness cu lucruri care se rezolva gratios pana la urma pentru ca au intervenit, uneori comic, ingerii, frumos film.

am mai fost si la un spectacol de dans, prost, si cu niste costume sinistre. am vibrat numai la un fragment, despre o emigranta chineza, care imi dadea intr-adevar senzatia aia nelinistitoare ca iti schimbi pielea emigrand.

am terminat isabel allende, "Tara mea inventata", niste lucruri foarte adevarate despre exil. m-a facut curioasa sa citesc romanele ei, chiar voiam f. mult, numai ca nu in engleza. in loc de asta am inceput un orhan pamuk, care nu stiu inca daca imi place sau nu, "La vie nouvelle" se cheama, am zis ca se potriveste momentului, sau daca nu sa fortam putin.

aaa, si iar m-am intalnit cu oameni, acuma am fost vecina cu ei, am vorbit am ras am baut bere, ma rog ce fac oamenii cand se vad si se simt bine. da si am mai fost si la o alta socializare care a fost oribila, nu ar fi trebuit sa ma duc dar nu am putut sa spun nu, in fine, vesnicele chestii care tot sper sa se termine, si care se vor termina de maine.

maine o sa fiu la ionuka, totul se va schimba si va fi bine, continuu.

...yes, please hurt me for a change, hurt me, kiss me, serre moi dans tes bras.

cred ca abia acum imi dau seama de ce am plecat din romania. ma simteam prinsa in capcana. stiu ca ma tot lamentam la mama ca uite, ce previzibila e viata mea de acum inainte, nimic nu o sa mi se mai intample, ce mi se poate si intampla in orasul asta mic in care stiu pe toata lumea. da, ma simteam prinsa in capcana, si eram convinsa ca daca plec pe un continent mare, intr-un oras mare, o sa se rezolve totul. insa nu se rezolva. si nu exista capcana.

nu exista pentru ca acum nu mai cred in capcana. sau, invers, cred ca orice poate fi o capcana. sa vedem, daca alegi sa te mariti, esti prinsa in capcana vietii in doi, daca alegi sa fii singura, esti prins in capcana singuratatii. daca alegi sa ai copii esti prins in capcana ingrijirii copiilor, daca alegi sa nu ai copii esti prins in capcana singuratatii plictisite. daca alegi sa ai bani, esti prins in capcana facutului de bani, daca alegi sa nu ai, esti prins in capcana saraciei. daca alegi sa ai o cariera calumea, esti prin in capcana luptelor pentru avansare si mentinerea pozitiei, daca alegi sa fii un pierde-vara, esti prin in capcana complexelor profesionale. adica orice alegi e o capcana. cred ca am mai auzit asta si in Noi Albinoi, un batran ii citea din kierkegaard parca.

atunci la ce bun sa te mai si gandesti in termeni de prins in capcana, daca tot nu poti sa-i scapi oricum, oriunde ai fi, orice ai face? asa incat tot ce iti ramane de facut e sa nu te gandesti asa la lucruri, punct. ci ca la ceva care curge. Sa lasam lucrurile sa curga.

oricum eu stiu ca eu o sa am mereu un sentiment de stagnare perplexa in fata vietii, ca orice as face voi ramane, pana la final, cu impresia ca viata nu a inceput, ca trebuia sa fie altceva, ceva mai puternic si mai luminos si mai permanent. nu stiu ce ar putea schimba impresia asta, pentru ca deja f. putine lucruri ma mai impresioneaza, din jurul meu sau la mine, nici daca as urca pe kilimandjaro nu cred ca ar schimba situatia cu mult.

asta e din cauza ca am plecat si am vazut lumea, nu toata, insa indeajuns cat sa imi dau seama ca mai sunt f. putine lucruri de experimentat si ca si mai putine merita vreo atentie.

tot ce poti sa faci e sa lasi lucrurile sa curga si sa treaca o zi dupa alta fara vreo miza anume decat sa treaca placut si facand pe cat se poate bine in jurul tau. cam atat.

e un cantec, de fapt o strofa, care m-a cucerit din prima si nu incetez sa ma gandesc la ea, e pe melodia de la For he's a jolly good fellow, ca sa stiti: The bear went over the mountain/To see what he could see/ And all that he could see/Was the other side of the mountain/The other side of the mountain was all that he could see.

+++

am terminat aici la lucru si nu simt nimic, dar nimic, nici bucurie ca am scapat, nici panica ca nu mai am alt job la orizont. maine am mult de lucru acasa ca poimaine plec din locuinta aia. in urmatoarele trei zile incerc sa ma relaxez nu stiu cum va fi asta, si apoi plec la ionuka.

++++

ieri am vb. cu miki si ne-am amintit de craciunul 2006, cand a fost la arad marian si apoi a venit si philippe, si marian statea la miki si philippe la mine, si ne intalneam la miki in general, care era tare obosita dar si f. draguta. marian ne tot capacita cu myspace-ul lui si telemake, My Socks Are Fine, si cu philippe vorbeam enorm, enorm, si cred ca si beam nu tin minte ca enorm. am fost si la gabi la masa, si atunci a fost momentul Antony Crippple and the Starfish ocupand fiecare particula din casa. a fost un craciun foarte frumos, se apropia de ceea ce as vrea eu sa fie viata, neintrerupt, puternica luminoasa permanenta.

Jacob

acum, ca am un elan si sa profit, imi sortez hartiile, ce arunc, ce iau cu mine, si, cum era si de asteptat, ma 'traverseaza' niste melancolii, mai ales cand am vazut ghidul Bienvenu au Canada, nu stiu de ce le citeam in franceza, some kind of denial haha, in fine, si ce ma trezesc eu sa subliniez din prima pagina a ghidului, asta atunci cand am ajuns aici: VOTRE PREMIERE ANNEE AU CANADA SERA REMPLIE D'EMOTIONS ET DE CHANGEMENTS, acuma ma si distreaza ce altceva.

in orice caz in ultimele zile am vazut oameni, vineri au fost la mine o fam. de 6 pers. si a fost foarte fain, am vorbit, am ras, ne uitam la micuta, si despartirea f.f. emotionanta de Dana in hol la bloc, stiam ca in secundele alea nu isi dorea altceva mai mult pe lume decat sa imi fie mie bine in viitor, si asta e minunat cand se intampla, fie si numai ptr. cateva secunde.

ieri, adica sambata, a venit la mine sa cumpere patul o doamna rusoaica tacuta si cu o oboseala infinita, cred ca a trecut prin multe si a trecut gratios, si fiul ei, Jacob, un baiat slab si lungan, stiti varsta, si putin timid, dar brav, un fiu brav.

dupamasa am fost la prietenii mei la chef si am vb. romaneste, erau multi romani, am aflat suprinzator si o barfa, eu nu mai stiam ce e aia, cred ca m-am si pilit la un moment dat, desi nu mi se parea, dar uitasem cum e asta, nu am mai baut de cam o luna. tin minte ca vorbeam cu cineva si-i tot ziceam Bai frate, si el zicea ceva cu Sa avem fun, dar nu ma deranja, pentru ca aici mi-au trecut sensibilitatile la limba romana, pot vorbi si eu lejereanu :)) cu Puii mei sau Pana mea, sa nu va mirati. deci eram ieri cu romanii si m-am gandit ca poate ar fi fost mai bine sa fi avut legaturi cu comunitatea, mai schimbam o vorba, mai mancam un mic, mai un otv, ma rog, din astea, dar acuma ce mai conteaza. in orice caz am fost placut surprinsa ca nu au sarit pe mine cu De ce pleci? Esti fraiera? Stai macar pana la cetatenie, asta e IMNUL romanilor in canada. mi-am auzit-o insa numai o data si am izbucnit intr-un Dar nu ma intereseaza, continuandu-mi euforia. s-au sters de praf personaje din arad, de ex. unul din oamenii de la chef a fost la mama la scoala si ii stia pe toti profii de acolo, normal, si profii de la mama de la scoala sunt niste Fapturi Mitice ale copilariei mele. ca sa revin la o tema (supratema) recurenta: s-au refacut conexiunile.

acum sortez hartii, cum am spus, o astept pe Natalie sa vad ce mobila cumpara, ma intreb pe ce o sa dorm cand o sa imi cumpere si salteaua, acum e asa studenteste aici, imi place, si intre timp ascult Beirut, iar eu cand ascult Beirut inseamna ca sunt ok.

realul imediat

am recitit blogul meu din anul 2006, un an in care se pare am fost constant fericita. si amintirea imi spune acelasi lucru. a fost un an suspendat cumva in timp (asteptam sa plec in canada), asa incat toate lucrurile aveau o usuratate atat de placuta. in mare, faceam cam numai ce voiam, si ce voiam erau filme, carti, teatru, muzica, prieteni. se intampla mereu cate ceva, niciodata ceva grav, vitalitatea mea si a celorlalti era blanda, dar exista, cu certitudine. starea s-a prelungit pana in iunie 2007 cand am plecat efectiv.

din iunie 2007 totul s-a schimbat si eu nu imi amintesc sa fi fost de atunci vreodata vara, desi stiu ca au fost totusi doua veri.

la fel cum iarna nu imi pot imagina ca exista si vara cand murim de cald si umblam in tricou, si invers, la fel acum nu imi pot imagina ca vor mai veni acele vremuri de o liniste calma, fericiri marunte dar constante, prieteni, teatru, terase.

inca nu stiu daca era nevoie de confruntarea asta de un an jumate, inca nu stiu ce va ramane in urma ei. sunt unele lucruri cu care e mai bine sa nu te confrunti pentru ca lasa in urma rani. cu altele e bine sa te confrunti pentru ca iti dau certitudini care dureaza o viata.

ma consolez totusi cu gandul ca totul trece si ca realul imediat de acum se schimba, slava cerului, si ca va fi inlocuit de un alt real imediat, care cu siguranta va fi mai bun, pentru ca nu il mai las la voia intamplarii si a unor vise inspirate din vederi din copilarie cu orase cu zgarie-nori.

sa ma vad din nou cu 2 valize

am fost ieri la spect. asta, de dans. m-am pus la margine si tot evaluam cati pasi mai sunt pana la iesire, am zis ca bine ca scrie EXIT ca vad clar unde e iesirea. deci aveam emotii ca nici nu o sa pot sa stau. dar mi-a placut *un fel de a spune*, mi-ar fi placut enorm cu cativa ani in urma, genul de spect. cu ambiguitate de gen si cu insinuari de relatii. nu foarte lucrat though. se putea si mai bine deci. faptul principal a fost ca am stat si nu numai ca am stat, nu m-am uitat la iesire nici macar o data, si mai mult am uitat de mine CA PE VREMURI si m-am emotionat de la arta, tot ca pe vremuri. am plecat de acolo mai usoara (light) si mi-am zis ca precis se poate reconstrui ceva. modul in care se reconstruieste e exact asta, sa ma duc la tot felul de spect. si evenimente culturale care sa ma duca undeva unde eu singura se pare ca nu pot sa ma duc. si normal sa fiu cu prieteni care si ei sa se duca acolo si acolo se ne intalnim. altfel nu pot si e ok totusi ca mi-am dat seama. credeam ca nici asa nu o sa mai pot, perioada lunga lunga in care nu intelegeam de ce ar mai deschide cineva o carte sau s-ar mai aseza intr-un fotoliu la teatru. e mai usor totusi cand admiti ca 'in interiorul tau' nu e nimic si ca trebuie deci constant sa il umpli cu ceva. eu stiam cu ce sa il umplu (cu ce am zis) insa stiam din instinct daca se poate spune asa, si pe instinct nu te poti baza, ai tendinta sa il negi sau provoci. provocarea asta se poate termina rau, e o chestie periculoasa. ca sa revin acum stiu acelasi lucru insa il stiu nu din instinct acum stiu pe ce ma bazez. 'confruntarea pana la radacini cu tine insati' philippe.

ptr. ca tot fac countdown, mai sunt acum 2 sapt. in care chiar va trebui sa ma stradui sa fac ce trebuie sa fac. nootka e la amsterdam si maine merge la sigur ros. am zis numai asa :) deci tineti-mi pumnii sa ma pot concentra pas cu pas si sa am si noroc. cand nu mai pot si ma dezintegrez brusc ajunge sa ma vad din nou cu 2 valize SI ATAT.

chinese checkers and the right hemisphere

mai sunt 3 saptamani. ar putea fi 3 saptamani fericite, daca nu ar fi brazdate de bucati de intuneric cu care nu stiu ce sa fac (cred ca o sa le las in pace).

stiu ce am invatat, stiu ce trebuie sa reinvat.

daca vorbeam de spatamani fericite trebuie sa nuantez, fericirea are chipul melancoliei, iar melancolia e buna, pentru ca vine din inima.

(eu uitasem si de melancolie).

melancolia a venit in momentul cand am deschis debaraua pe hol si am vazut ciocanul. m-am oprit si mi-a venit in minte momentul si toata atmosfera cand l-am cumparat. nu au importanta acum detaliile. ceea ce are importanta este ca momentul m-a trimis la alte momente, ale mele, aici, singura, momentele mele de mici triumfuri.

as vrea sa ma vedeti intr-unul din ele. sunt singura, am o sacosa ikea albastra pe umar, cu mici obiecte dragute, stau intr-o statie de metrou din suburbie, astept si ma mai uit multumita in sacosa. sunt pe punctul de a-mi incropi o casa draguta.

la un moment dat s-au terminat toate obiectele si atunci nu am mai stiut cum sa continui.

cum vorbeam cu ionuka, parca am jucat chinese checkers (bilele colorate). incep entuziast, inteligent si apoi nu stiu cum sa mai continui. ma poticnesc la intrarea in casa si dupa asa un inceput glorios sunt invinsa la cateva mutari.

asta daca e sa privim lucrurile ca avand inceput si sfarsit, si nu in fluiditatea lor. eu una prefer fluiditatea. vine din emisfera dreapta si e mai light.

Ai grija ce iti doresti (f.adevarat)

Sunt exact asa cum am visat: libera. Daca mi-am dorit ceva constant de cand ma stiu a fost libertatea. De asta nu am putut nici sa imi fac abonament la telefon pe 2 ani. Daca cumva ma indragostesc si vreau sa imi urmez inima in Venezuela?

E bizar, stiti, arhicunoscuta zicala Ai grija ce iti doresti ca e posibil sa se si intample. S-a intamplat. Sunt totalmente libera. Nu ma leaga nimic de nimic, pot sa ma duc unde vreau sa plec de unde vreau sa stau cat vreau unde vreau.

Mai stau in acest oras, Vancouver, si in aceasta tara, Canada, o luna. Plec la Amsterdam. Intre timp voi sta cu Ionuka si cu Maikel de sarbatori, apoi voi petrece un timp cu Oli la New York. Apoi ajung la Amsterdam.

Nu pot scrie acum de ce plec de aici. Motivele sunt impartite egal in doua: pe de o parte nu m-am putut obisnui cu Lumea Noua, pe de alta parte situatia mea personala aici, afectiv vorbind, nu a fost dintre cele mai bune. Am fost foarte singura, m-a obosit singuratatea in ultimul hal.

Ceea ce vreau sa spun este ca libertatea nu are nici pe departe gustul pe care credeam ca il are. Dimpotriva. Faptul de a nu fi legata de nimic, nicaieri, imi da niste incertitudini care ma arunca in cele mai negre ganduri si anticipari. Desi sunt ferma in decizia de a pleca, insusi faptul de a ma muta ma anxieteaza cumplit. Si sa fac toate astea singura. Nu imi e frica, nu mi-a fost niciodata, nici macar cand am venit singura in Canada, de ceea ce numim viata concreta. Nici acum nu imi e frica de cum o sa procedez tehnic vorbind cu 'lichidarea bunurilor', ci de toate gandurile care acompaniaza faptul.

Uneori imi mai aduc aminte ca de fapt imi traiesc visul. Ma mut, libera, de ici colo. Aici trebuie sa il citez pe calin, un prieten care a plecat in spania, pentru a se intoarce in romania. 'Uneori visam gresit sau incomplet'.

Va fi o luna foarte grea.

A doua saptamana

azi m-am trezit si imediat am stiut ca maine plec.

aici nu a fost asa cum ma asteptam, ceea ce ar trebui sa imi intareasca o convingere despre care voi scrie mai incolo, anume aceea ca nu are rost sa iti faci planuri.

la ce ma asteptam am si scris: voi fi euforica, sau moderat euforica. cat departe am fost... aici la inceput, aproape o saptamana, nu mi-am gasit locul, un loc dupa care am tanjit 10 luni, nu mi-am regasit firescul comunicarii cu oamenii. am avut si niste stari care mi-au dat de inteles ca nu e cazul sa ma lansez in niciun fel de euforie, mai mult, ca nu pot sa ma lansez in euforii cat stau aici. e bine cand intelegi in fine ca lucrurile nu merg conform planului. nu am fost la dans (club de noapte hihi), nu am fost la teatru, lucruri pe care bagam mana in foc ca le voi face. in fine. s-a inteles ideea.

au fost cateva momente, in a doua saptamana, in care in mod neasteptat s-au refacut conexiunile pierdute (radacinile cum se spune), de ex. cand am stat cu tata pe terasa de la astoria, cand am fost cu ioana la zerind sa ia ceva de la farmacie, cand m-am plimbat prin piata si am vazut lazile de mere si lazile de varza si crizantemele bordo, cand am venit de la arad la timisoara cu marius cu masina, cand am intrat intr-un magazin cu cd-uri in piata si era 'suparat suparat sunt doamne iara suparat' (pe bune), cand m-am plimbat pe mal si m-am uitat sa vad daca mai e deschisa terasa de la ratio, cand am stat cu miki la ea in bucatarie si am facut planuri despre cand facem copii ca sa nu plictisim pe altii cu povestile noastre de mame obsedate, si au mai fost, probabil.

conexiunile se refac greu, dar ele se refac.

si acum cred ca pot vorbi despre planuri, care e o discutie mai larga, nici nu stiu daca o pot formula asa cum trebuie. eu am trait 1 an jumate din plan in plan, planul imi oferea certitudine, plus ca e modelul nordamerican, deci m-am molipsit. de la planul pe ziua de azi, pe saptamana in curs, pe luna in curs, pana la Cand Vin In Romania. planurile, normal, trebuiau sa iasa, si cum le intocmeam realist si inteligent si apoi le urmam cu strictete, eventual le mai adaptam in detalii, ele ieseau. mi-au iesit toate planurile. de aceea am inceput sa prind gust, sa ma cred chiar un mic dumnezeu care tot ce vrea se si intampla. numai ca, numai ca, la un moment dat, lucrurile au scapat de sub control, fara ca eu sa inteleg de ce si cum si ce se intampla cu mine. prin iulie. am ignorat si am continuat cu planurile maniacale aproape, desi simteam in fiecare secunda (deja stiam ca ceva nu e in regula) ca nu ma bucur, ma bucurau de alfel din ce in ce mai putine lucruri (cu ionuka si maikel la montreal a fost poate singurul dupa luna iulie, ah, si concertul radiohead, si philippe desigur). planul era sa ma bucur nelimitat si euforic in romania in octombrie. cum am spus deja nu a fost asa. tot esafodajul a colapsat. una din explicatii e ca aici in romania nu se traieste dupa plan, de la ce discutam la bere pana la votul uninominal. mi-am dat seama in fine ca nu tine, nu tine sa iti duci viata ca un excel sheet, scuze din inima ptr. comparatia f. ieftina.

faptul ca mi-am dat seama deocamdata nu e suficient. inca nu pot sa ma las, sa las bara. inca planul e in sangele meu, inca vreau sa stiu cu maxima exactitate ce fac in decembrie, 16, la ora 4.30 dupamasa. asa am trait 1 an jumate... normal, trebuie sa stii ce faci maine, in linii mari, sau cand pleci dintr-un oras cu avionul, nu de alta dar trebuie sa iti iei bilet, samd intelegeti. insa nu poti sti tot, nu poti controla tot, e nebunie curata, e un pacat.

ACUM: in urmatoarea luna va trebui sa ma tin de niste mici planuri, ca acum chiar trebuie sa iasa lucrurile asa cum trebuie, si apoi pot sa ma las, sa las bara, nu ca pot, dar trebuie, am inteles ca trebuie, si deci sa nu imi fie frica. cred ca daca reusesc asta dupa aceea nu imi va mai fi frica de nimic, de nimic ce tine de viata pamanteana se intelege.

Am inceput sa formulez un context (si inca ceva).

Lola plange ca vrea afara din camera mea. Nu are voie afara, pentru ca a venit femeia care o ajuta pe mama si careia nu ii plac pisicile, cred ca in general nu ii plac animalele de casa. Daca ma gandesc bine, nici mie nu mi-ar placea neaparat animalele de casa ale altor oameni, decat ale prietenilor mei.

M-am spalat pe cap si cat ma spal pe cap ma gandesc, e o gandire pe care nu o conduc neaparat eu, superatent aproape obsesiv, ci mai degraba o las sa curga. Ceea ce am formulat totusi a fost inlantuirea de motive pentru care viata mea peste ocean :) a fost cum a fost. Nu faceam lucrul asta ca sa ma disculp (nici nu se pune problema asa), ci ca sa imi explic tot contextul care, suprapus pe structura mea, a dus lucrurile unde le-a dus, si sunt convinsa ca eu nu voi mai fi cum am fost de acum inainte. Dar oricum cu varsta ne schimbam, ne pierdem inocenta si spontaneitatea, capacitatea de a ne entuziasma, asa incat eu oricum m-as fi schimbat, poate nu in sensul asta, poate nu asa drastic. (Inca nu pot evalua cat de drastic, totusi).

Insa de la altceva am pornit. De la cum gandurile cand ma spal pe cap au tendinta sa curga. Punctul in care ele au curs astazi a fost acelasi in care au mai curs intr-o seara de marti, in august, la V. A fost, atunci si acum, un moment de revelatie, o pot numi asa, de data asta nici nu vad ce alt nume as putea sa ii pun. E o revelatie care, ca toate revelatiile, te copleseste, si e posibil sa te indoiesti de ea, cu o minte atat de exersata in rational si gandirea logica liniara argumentativa.

Atunci, ca si acum, revelatia a fost (si lucrul asta poate fi citit in cartile de spiritualitate, dar pe mine ma lasa rece), revelatia a fost deci ca vidul, despre care am mai vorbit aici, se poate umple total cu esente si aparente de natura divina. Stiu ca, in ziua de azi, e un subiect foarte foarte sensibil, ne rusinam sa si vorbim despre el, cum ma rusinez eu acum, de aceea ma opresc.

Un asemenea moment, daca poate fi pastrat, te elibereaza de toate spaimele. Te lasi. Intelegi definitiv ca nu poti controla totul. Ce incerci sa controlezi poate sa iasa sau poate sa nu iasa. Daca iese e bine, daca nu iar e bine. Genul asta de atitudine.

Vorbesc atata despre spaima, pentru ca am simtit-o. O simteam intr-un fel in V. (spaima vietii de zi cu zi, spaima de a fi neadecvata intr-un mediu nou), in alt fel aici in ro. de cand am venit (spaima de a nu corespunde unor asteptari, de a claca in fata oamenilor din orasul meu). La astea se adauga spaima de viitor, care la mine nu este pe atat de cert pe cat mi-as dori. Insa la cine e viitorul cert? Tin minte ca fumam pe balcon la V. si ma uitam la blocul de vizavi unde locuiau in majoritate oameni tineri cupluri. Ma gandeam cu o oarecare invidie la ei, ca mi se parea, aveam certitudinea, ca ei au un viitor bine trasat, ferm, clar si eu nu, numai eu nu. Pana cand, la un moment dat, am avut revelatia (si asta a fost neindoielnic o revelatie), ca nici ei nu au niciun viitor cert, ca de fapt nimeni nu il are. Poate pentru moment aveau o oarecare stabilitate, pe care eu nu o aveam, dar altii nu o aveau nici macar atat, insa lucrurile se pot schimba de la o clipa la alta. In secunda urmatoare poti primi un telefon care sa iti dea o veste oribila si sa iti pierzi mintile. In ziua urmatoare poti afla un diagnostic care sa iti schimbe total viata. O secunda de neatentie si poti iesi de pe sosea cu masina. Viata tuturor este foarte fragila, asta a fost revelatia. Viata este fragila, si tot ce putem face este sa nu ne gandim la asta.

Cand scriu totul se calmeaza.

Unde o sa ma duc as vrea sa scriu in fiecare dimineata sau dupamasa (nu noaptea) si si in felul asta sa ma vindec, sa las sa treaca lucrurile prin fata mea, sa le observ si sa fac de mancare pentru philippe. El ar vrea oricum foarte mult ca eu sa scriu insa nu pe blog, poate are dreptate.

Steaua

tot ce se va depune de acum inainte va fi depus cu grija, cu grija de a fi frumos si bun,

nu mai cred ca am supraputeri si ca eu voi inalta mainile spre cer triumfator ca in shawshank redemption.

ce trebuie sa se intample nu are nimic deosebit.

taiasem toate conexiunile, daca va intereseaza va pot spune si cu ce si in ce ordine, pana nu a mai ramas nimic. orientalii spun ca acest nimic este bun dar eu nu sunt oriental si pentru mine nu a fost bun.

acum ma repar.

stiu ce e mai imporant pentru mine, iar lucrurile astea sunt batute in cuie pe viata, si nu ma intereseaza ce zice nimeni pe subiectul asta.

vreau sa nu imi mai fie frica de nimic, daca mie nu imi mai e frica de nimic eu pot sa salvez omenirea, exagerez desigur.


ieri a venit darius la noi si am stat cu el si cu mama si am vorbit si rana mea se inchidea imi si venea sa plang. acum ma duc cu ioana undeva dupa chisineu-cris la un medic ungur batran sa ia ceva pentru irina, fetita ei pe care inca nu o cunosc.

I, II, III, IV. Lola.

lucrurile decurg lin, asta si pentru ca le ajut eu sa decurga asa.

altfel ar fi cum a si fost, ceea ce e intolerabil, asa incat trebuie sa accepti ce e, numai sa fie ceva.

stiu ca suna f. eliptic si misterios, sunt lucruri pe care numai asa pot sa le spun, altfel m-ar agresa si pe mine si pe voi si nu are rost.

cine a trecut pe acolo, stie despre ce vorbesc, stie sigur, cine nu mai bine sa nici nu afle si sa trecem deci mai departe.


daca trebuie sa ma obisnuiesc cu un gand este ca toata chestia aia care deja tinea de prea mult timp e pe cale sa se termine, mai sunt detaliile. ca 'viata e frumoasa' eu nici nu mai luam in calcul, era ceva care mi se parea istorie. viata trebuia sa fie cel mult suportabila.

ei bine nu e asa. slava cerului ca nu e asa, daca ar fi asa chiar nu ar mai avea niciun rost nimic.

poate o sa pun aici o conversatie pe messi ca sa ne edificam cu totii.

acum gandurile mele sunt limpezi, desi poate nu pare, dar va asigur ca sunt.


am scris un fel de scrisoare, gen 'despartirea de romania', daca as avea un minim gust al patetismului as si publica-o (publish). era vorba despre faptul ca romania nu e ceea ce am crezut 10 luni ca e, acel loc minunat in care eu sunt fiinta deplina inima mea se deschide si inteleg si simt fiecare intonatie din vocea oamenilor. nu e asa. e un loc in care inteleg si nu imi place ce inteleg, in care oamenii fie ca au bani fie ca nu au, sunt obsedati de bani, ei sunt agresivi si e o agresivitate care se perpetueaza parca nu mai are oprire. oamenii aici stiu tot, nu au nici cea mai mica indoiala in privinta dreptatii lor. cam asta e romania, in afara de cativa oameni, pe care i-as lua cu mine afara de aici, si probabil alti oameni pe care nu ii cunosc, si niste dealuri sau vai, sau melancolii de o secunda.

as fi vrut sa scriu ca imi pare rau ca e asa, dar imi dau seama ca nici macar nu imi pare rau, ca de fapt nu imi pasa.


asta e acum, cat o astept pe mama sa vina de la scoala si ma uit ce mai face pisica noastra pe care a luat-o darius de la aeroport si a adus-o acasa, o cheama Lola.

cum e cand nu mai esti singur si lucrurile grave se disipeaza

asa s-a si intamplat, am stat in amsterdam 7 ore si m-am intalnit cu philippe si stingo, cu care a fost ca in 1998 (cu 10 ani in urma!!) cand ne-am cunoscut in drumul taberei, e minunat ca trei oameni sa se regaseasca asa dupa atata timp si lucrurile in esenta sa fie totusi neschimbate. ne-am dus la casa cu patul din bucatarie, apoi ploua si am iesit la belgique unde am baut bere pe bancuta din fata si ne faceam poze si vorbeam SERIOS (analizam situatia si faceam planuri), mie inca nu imi venea sa cred ca exista atata relaxare pe lume incat sa bei bere in fata barului pe bancuta fara sa o ascunzi ipocrit in pahar de starbucks. apoi am fugit la aeroport.

acasa am dormit de la 4 dimineata la 4 dupamasa.

la 8 am plecat la bucuresti, la aeroport am vazut o pisica fara stapan care ar putea deveni pisica noastra, ptr. mama. pe avion cu darius.

la bucuresti in primul rand a fost marian si outfitul, apoi a fost casa (ah ah ah o minune un vis) apoi emilian (alt vis). aici deja imi e greu sa scriu pentru ca aici intra in scena prietenii si cand e vorba de prieteni totul se disipeaza si formularile nu isi mai au rostul pentru ca pur si simplu te simti bine si nimic nu mai are vreo gravitate. a avut totusi gravitate (theattentivedreamer e un blog al gravitatilor) ca eu nu am mai recunoscut comportamente si vorbiri din ro. din bucuresti mai precis, m-a tulburat peste masura agresivitatea oamenilor si masinilor, intrusivitatea oamenilor necunoscuti si raporturile mult prea brutale dintre ei, desi dupa asta am tanjit, dar se pare ca devii canadian fara macar sa iti dai seaama, mai mult: impotrivindu-te a deveni. dar la fel redevii si roman.

am avut si accese de salbaticie pentru ca ma dezobisnuisem de oameni, e ciudat si trist dar asa a fost, mi-am dat seama ca lucrul asta nu mai poate sa continue, el e cat se poate de nefiresc.

dar acum sunt cu prietenii (miki alexedi stef norbi marian emilian eimi edi darius) si cum spuneam asta e bine si toate celelalte lucruri par sa conteze mult mai putin.

Am revenit dintr-un loc mirific (in sine) si acum ma pregatesc efectiv

ma gandesc in permanenta la lumea oamenilor mari in care traiesc acum, ma gandesc cu spaima, e spaima ca eu niciodata nu o sa pot fi asa si nu o sa pot face lucrurile in felul lor. felul lor e ferm si pare precis, sigur de sine. in acelasi timp in acelasi timp in ochi le licareste din cand in cand, dar f. observabil, frica. frica asta imi da fiori. nu am vazut multe lucruri la viata mea (nici epoca nici circumstantele personale nu mi-au oferit), insa frica asta e lucrul cel mai infiorator pe care l-am putut vedea pana acum. poate faptul in sine nu ar trebui sa ma deranjeze sau ma rog ar trebui sa il inregistrez sec, insa chestia e ca eu ma molipsesc si in secunda urmatoare, desi nu stiu exact despre ce anume frica e vorba, o simt si in ochii mei, parca devenim doua animale inspaimantate una de alta. nu ne infruntam, dar ne e mare mare rusine.

cel mai bine a fost atunci cand m-a chemat sa aranjam piesele de la joc, piesele colorate, si ne-am asazat pe pat si am inceput sa aranjam piesele, s-a insinuat si o competitie, am ras de asta, si apoi totul s-a linistit, eram calmi si nu ne mai era frica.

dupa aceea, cand cineva (altcineva) mi-a spus soptit numai mie la ureche ca nu poate sa dea oaspetilor carti de vizita pentru ca ar insemna sa taie de pe ele numele iubitului care a murit. mi-a zis ca nu poate taia numele si i-am spus ca nici nu trebuie. 'my dear'.

lucrurile astea se spun in soapta si numai la ore tarzii.

cu timpul tot ce am trait deja se aduna, normal, si noi trebuie sa ducem toate lucrurile astea, ceea ce e foarte greu, chiar e greu, si devine cu atat mai greu cu cat nu ai voie (asa e regula nescrisa, spiritul epocii), nu ai voie sa le spui sa le arati, trebuie sa te arati puternic. insa e foarte greu, spre imposibil, sa fii puternic la modul real, cei care sunt sunt niste minunati, ma inclin, insa ei sunt foarte rari, ceilalti se prefac si se chinuie sa fie. eu am numai 31 de ani si deja mi se pare ca am o gramada de lucruri de dus, lucruri carora ma mir uneori ca le-am supravietuit, si imi dau seama ca lucrurile cu adevarat cumplite inca nici nu mi s-au intamplat. inima noastra e fragila si ar trebui sa tinem seama de asta.

cel mai bine ma simt in camera mea, in magazine si la film.

acum sunt in camera mea.

ma pregatesc ptr. ro. unde plec maine, in drum ma opresc la amsterdam sa ma intalnesc cu philippe si stingo, ma bucur, sunt doar 7 ore dar mai bine decat nimic (asa gandesc acum). apoi ajung la budapesta, unde sper din toata inima sa nu imi piarda bagajele ca data trecuta, pentru ca a doua zi plec la bucuresti, unde ma intalnesc cu: marian, emilian, miki, alexedi, stef, norbi. va fi si darius, dar cu alte treburi decat distractia. apoi revin la ar. unde stau cu mama, ma vad cu tata la cafele, ma plimb pe bd. revolutiei si ma duc la teatru si in joys, mergem si la tm. la o distractie. se vor intampla lucruri si eu voi fi fie euforica, fie moderat euforica, pentru ca voi sti ca orice lucru s-ar intampla eu pe 2 nov. voi fi aici si pe 3 nov. voi fi din nou pe vaporas in drum spre lucru, totul continuand asa pana cand ma decid sa iau drumul vietii adrenalinice in care nu imi e frica de nimic.

Acum ma pregatesc

parte din filmul de serie C in care traiesc e cand vin de la shopping si am plase cu firme pe ele, multe plase si am un aer blazat - superior - obosit. totusi partea asta din film imi place (poate singura hmmm).

chiar am trait transa. furor. shopping furor. nu ma puteam opri si in capul meu se formase deja teoria conspiratiei cum ca niste creiere geniale au ales muzica din magazin in asa fel incat subliminal sa iti comande "cumpara, cumpara". altfel nu imi explic. nu mai eram eu.

dar am citit intr-un articol ca adictia e legata strans de dislocare, deci exil, cum ca iti gasesti lifestyle-uri care sa te inradacineze in ceva, daca tot te-ai dezradacinat (ca un bou). deci concluzia mea e ca imi astept adictia, deocamdata nu am. tigara nu se pune, e ridicol.

ca sa revin, am scapat de furor si IN PRIMUL RAND m-am felicitat ca am cumparat bine si TOT IN PRIMUL RAND am multumit Cerului ca am putut sa imi permit sa imi cumpar atatea, si nu numai mie :) abia IN AL DOILEA RAND m-am cam speriat si mi-am zis ca trebuie sa pun stavila, nu de alta dar in ritmul asta ajung cu datorii la credit card ca nordamericanii si numai asta nu imi doresc.

sa insist putin asupra autofelicitatului. am reusit se pare in fine!! sa imi iau haine care sa fie adecvate varstei fara a face compromisuri la structura personalitatii, si in acelasi timp fara a iesi in evidenta, a arata excentricitate, ceea ce, asta sigur am mai spus, nu e ok aici, decat daca esti japonez. ei sunt ceva, ei pot orice, cu gratie, poarta orice, au o libertate totala, nu vorbesc mult, nu au radacini, nu au nevoie, sunt neoumanii la care ma uit ca la un niste mici semizei, sunt visul meu antropologic (daca raman aici).

acum ca ma pregatesc sa vin in ro. realizez ca si de data asta fara sa vreau sau sa imi propun constient, ma pregatesc cu un sentiment de sfarsit de definitiv de nu mai e nimic dupa. las lucrurile in ordine ca si cand as pleca definitiv, ma pregatesc ca si cand as ramane acolo definitiv. in mintea mea se casca un gol imens cand incerc sa imi imaginez cum va fi dupa, dupa ce ma reintorc aici. desi incerc sa fac tot posibilul sa nu traiesc in felul asta plecarea IN VIZITA in ro., nu imi reuseste. as da orice sa vad dupa. sa vad luna noiembrie, aici.

film

mi-a placut cum a scris ionuka la like / dislike.

in ultimele zile mi-am luat tot felul de haine, parca eram intr-o transa, desigur ca m-am gandit la pericolul shopaholismului, acum ma indrept clar spre momentul in care felul in care ma imbrac ma reflecta in cea mai mare masura a posibilitatii de a fi reflectat de felul in care te imbraci.

lucrul asta a fost determinat si de faptul ca ma duc in ro. marti si in ro. esti scanat nemilos la haine, ele te ridica ele te coboara. acuma sa nu va asteptati la cine stie ce, tocmai asta e, ma reflecta si eu nu sunt cine stie ce :)

in birou este acum un miros oribil, nu stiu de unde vine, nu stiu cum o sa plece. aici nu se pot deschide geamurile.

cel mai bine e atunci cand you let go, cand lasi bara nu te mai tii. atunci nimic nu ti se mai poate intampla, si nu mai vrei sa controlezi nimic, nici sa explici ceva (totul, altfel ce rost are), nici sa incerci sa armonizezi multiplele realitati. contemporanii mei occidentali cred ca numesc starea asta zen, dar eu nu o denumesc nicicum, puterea denumirii e inselatoare :)

in incheiere trebuie sa adaug ca aici in acest oras aceasta tara ma simt in permanenta ca intr-un film de serie C cu toate cliseele de rigoare pe care daca nu le iau in serios nu mai ramane nimic de luat in serios, daca le iau in serios ma enervez sau ma deprim pentru ca o lume ca un film de serie C e o lume f. trista.

coming-of-age

nu e nimic legat de tineretea trupului. nu m-a interesat nici atunci, nici acum si am temei sa cred ca nu ma va interesa nici de acum incolo.

e vorba despre adolescenta si situatiile ei.

de doua ori am avut confirmarea clara ca sunt acolo, ca e de fapt varsta mea, imi e un pic rusine de asta, cum imi e rusine de orice inadecvare, imi e si frica, din acelasi motiv, frica de inadecvare. cred ca am impresia ca daca faci lucrurile atunci cand trebuie nu are ce sa ti se intample foarte oribil si ceilalti te inteleg si esti ok.

prima confirmare a fost cand aveam 27 de ani, eram la ziar, si am fost cu trupa de teatru de adolescenti in franta. la inceput eram terifiata, cum o sa ma pot intelege cu ei, eu nu mai stiu sa vorbesc cu adolescentii, nu mai stiu ce le place, o sa ma fac de ras. ah. ah. nicidecum. nu mi-a luat nici o zi sa ma 'integrez'; ma interesa realmente tot ce discutau, imi placea febrilitatea lor, problemele lor (aproape in totalitate de 'relatii') mi se pareau cele mai valabile si poate singurele valabile.

a doua a fost alaltaieri cand am vazut un film, ceea ce indeobste numim coming-of-age. nu am putut sa neg. absolut tot ce se intampla acolo, tot ce vorbeau, toate exagerarile, problemele, situatiile, dramele, tot tot tot era supervalabil si ma interesa ca mai demult lucrurile 'de viata si de moarte'.

acum iau distanta. iau distanta, stiu cum evolueaza lucrurile, stiu in general si cum se termina, nu mai pot vorbi despre 'fericire', 'iubire', samd. nu mai sunt nici adolescent nici om mare. nu mai pot sa am nici extazele adolescentei si credinta infinitatii posibilitatilor, nici ritmicitatea placiditatea calculul de om mare, nu ma pot ralia la mobilele oamenilor mari, nu-i pot lua in serios, abia daca ii pot imita.

rational inteleg aproape tot ce tine de lumea oamenilor mari, dar sunt in afara, sunt in afara si ma mir, altceva nu pot sa fac.

mai demult ne amuzam intre prieteni cu 'testul cu desertul'. se voia o reprezentare a cum iti vezi tu perioada tineretii. finalul testului simboliza finalul tineretii. 'desertul se termina. cum e?'. asta era ultima intrebare. imi amintesc foarte clar (stiu ca e ridicol, tot testul, tot, totusi imi amintesc), ca eu nu am putut sa vad cum e cand se termina desertul. oricat s-a insistat, 'totusi cum e', eu continuam cu 'la fel, e tot desert'. poate doar intrasem prea mult in atmosfera :)

**
daca copilaria e in manifestarile ei o varsta a ritualurilor, poate si pentru ca e modelata de oamenii mari, in adolescenta ritualurile sar in aer. e varsta la care regulile in relatia cu sine si cu ceilalti scapa de sub control. in adolescenta 'exploram' si asta e firesc. ce urmeaza apoi, ce urmeaza asa incat explorarea se sfarseste si 'ne instalam'? ce frica colosala ne opreste ne tine in loc? ce am fi putut invata acumula in cativa ani doar, incat sa ne indreptateasca sa pretindem ca acum stim?