Bunul-simt

"Descartes nu are dreptate când afirmă că bunul-simţ este 'la chose du monde la mieux partagée'. Din contră, mie mi-a apărut întotdeauna ca o însuşire de excepţie; întâlnirea cu superiorul bun-simţ, care îţi deschide ochii în faţa vastelor şi profundelor evidenţe, mă zguduie ca prezenţa geniului. Bunul-simţ nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenţei, un succedaneu inferior al acesteia. Există (şi cât de adesea) inteligenţă fără bun-simţ, dar bun-simţ fără inteligenţă nu. [...] Se confundă mai totdeauna bunul-simţ cu simţul comun; e adevărat că merg o bună bucată de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simţul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul-simţ îşi urmează fără greşeală drumul ajungând la descoperiri senzaţionale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E darul de 'a simţi bine', de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni".

*fragment din Alexandru Paleologu, "Bunul-simt ca paradox"

Iubirea Fedrei

"Iubirea Fedrei" de Sarah Kane, montata de Mihai Maniutiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad este de 4 ori nominalizata la Premiile UNITER: cel mai bun spectacol, cea mai buna scenografie (Doru Pacurar), cel mai bun actor in rol principal (Zoltan Lovas), cea mai buna actrita in rol principal (Irina Wintze). Gala UNITER va avea loc in 23 aprilie.

"Draga Ionel, asta noapte te-am visat..."

Eram in arad, care nu era chiar arad, si mi-am adus aminte brusc ca trebuia sa ne intalnim si am intrat in panica pentru ca imi dadeam seama ca nu puteam sa ajung la ora 8 sa ne intalnim asa cum am stabilit. Si atunci am inceput sa ma grabesc, si parca orice faceam dura mult mai mult decat oricand. Si am urcat in tramvai, unde timpul trecea infinit de greu, si eu eram mereu cu ochii pe ceas. Resimteam fiecare secunda care ma intarzia, si tramvaiul parca intentionat se oprea la fiecare semafor, si batranii parca intentionat se miscau mult mai incet. Si ma tot gandeam daca ma mai astepti dupa ora 8. Si, ciudat lucru, cand am ajuns unde stabilisem ca ne intalnim, nu m-am oprit acolo, ci m-am dus mai departe la o casa unde stiam ca te gasesc. Era 8.30. M-am invartit in jurul casei, pe peretii cladirii erau multe anunturi cu 'traduceri', tot ieseau oameni la geamuri, pe unii ii cunosteam, pe altii nu. In cele din urma cineva m-a chemat in casa, si erai acolo si ne-am asezat pe niste scaune inalte de bar portocalii dintr-o camera goala. Si am vorbit si am ris.

Melancolii si propozitii

printre altele, melancoliile ma tin in viata. si propozitiile perfecte.

'Emotionat, iese pe hol, sa se linisteasca', dintr-un text al lui catalin lazurca aparut in 'orizont'

copilul din tramvai, timid, cu privirea in jos, care la un moment dat a zambit, din senin, uitandu-se tot in jos

dupa-amiaza din octombrie anul trecut, cu miki si cristi, la strand; impecabila

privirea unui om, cu care nu impartasim foarte multe, cand i-am dat un cd cu muzica. cum tinea cd-ul in mana, inca, la mai bine de un sfert de ora dupa ce i l-am dat.

'Eu as fi fericit', dintr-un alt text

p.s. si sa nu aud expresia 'melancolie blegoasa', va rog. ma ucide.

p.p.s. ieri noapte m-a trezit un cutremur. a fost asa de ciudat; nu era cazul, stiu, dar am trait iminenta mortii.

(Cartofi)

Normal ca aveam despre mine impresia ca pot sa mananc orice, ma rog, orice intra in sfera lacto-ovo-vegetarian. Ca nu ma dau inapoi de la exotisme, ca sunt deschisa si emancipata. Ei bine, a fost o iluzie.
Invitata la o cina, am mancat tot ce ni s-a oferit. Patru feluri de mancare, din care cunosteam doar jumatate dintr-unul (cartofi). Am mancat pentru prima oara peste cu sos de busuioc. Supa crema de dovleac. Anghinare. Ravioli cu prune. Mancaruri excelente, rafinate, speciale. Am apreciat. Insa bunul si batranul meu stomac, atat de credincios mie, a dat semne clare ca nu tolereaza experimentele.
Da, mi-a fost rau. Foarte rau. Nu un rau localizat, precis, de la ceva anume. Un rau persistent, difuz. Un rau care m-a tinut treaza pana dupa 5 dimineata. Timp in care, printre altele, mi-am remodelat, realist, Portretul Meu Culinar. Iata-l:

Sunt un om simplu. Gusturile mele sunt banale, mananc mancarurile cu care am fost obisnuita de mica. Nu am curiozitatea sa incerc ceva nou. Cartofi+mazare va ramane probabil pe veci mancarea mea favorita. Nu am pretentia ca bucatele sa fie gatite la perfectie. Daca nu sunt unsuroase, e ok. Nu frisonez la combinatii alambicate. Ma multumesc dimineata cu un senvici cu unt, branza si rosii si pot sa o tin asa mii de dimineti. Nu tin sa variez mancarurile. Dintre fructe prefer oricand merele. Mi-e o greata eterna de anumite chestii, pe care nimeni niciodata nu ma va convinge sa le gust macar – ciorba de burta, shoric, racituri, carnuri in general. Rar imi e pofta de ceva anume, si atunci, cel mai probabil, de o paine bine coapta. Sunt usor de multumit: sa vina cartofii!

And yet it all seems limitless

Finalul filmului 'The Sheltering Sky', rostit de Paul Bowles, a carui voce ar putea intra in orice fonoteca de aur, de oriunde si de oricand.

Narrator: Because we don't know when we will die, we get to think of life as an inexhaustible well, yet everything happens only a certain number of times, and a very small number, really. How many more times will you remember a certain afternoon of your childhood, some afternoon that's so deeply a part of your being that you can't even conceive of your life without it? Perhaps four or five times more, perhaps not even that. How many more times will you watch the full moon rise? Perhaps twenty. And yet it all seems limitless.

A doua zi

De cate ori am ocazia dorm dupa-amiaza. Cunosc teoria aparent valabila, cum ca iti pierzi timpul dormind de dupa-masa. Eu nu cred asta. Dimpotriva. Mi se pare ca dintr-o zi fac doua zile. In general visez cel mai ciudat in somnurile astea de dupa-amiaza. Iar azi cred ca am intrecut masura cu ciudatenia: se facea ca cumpar. Doar atata faceam in vis, cumparam. Mi-a ramas in minte o poseta plina cu farduri si cosmetice, si dilema mea daca sa cumpar poseta sau toate cosmeticele din ea. Cand ma trezesc o fac negresit cu perplexitate. Evident nu stiu ce zi e, ce ora e, de ce trebuie eu sa ma trezesc, chiar cine sunt eu. Impulsul cel mai la indemana e sa adorm la loc, insa vocea lucida imi spune ca si daca adorm la loc la un moment dat tot va trebui sa ma trezesc si va fi exact la fel. Decid asadar sa fac efortul de desprindere si reintegrare. Mi-am dat seama ca desfasor atunci, spontan, un mecanism de reglare a dispozitiei, care consta in crearea unor ipoteze mai mult sau mai putin apropiate de realitate si rezolvarea lor. M-as mai duce la Avignon daca mi s-ar mai oferi prilejul? Raspund ca da. Cand voi emigra sa iau Biblia cu mine sau nu? Aici nu am inca un raspuns ferm, dar inclin spre da. Sa mananc paine prajita cu rosii sau cu castraveti murati? Cu rosii. Sa scriu pe blog acuma sau mai tarziu in noapte? Acuma. Si asa, incetul cu incetul, restabilesc conexiunea cu realitatea, reintru in cea de-a doua zi din zi.

vis_toamna

din 'vis de toamna' de jon fosse, devenit spectacolul 'vis. toamna' de radu afrim

words that haunt you, images that haunt you

atat de curat

da

A touch of the passé

As putea sta cu orele sa ma uit la pozele, obiectele, diplomele, scrisorile adunate de o familie de-a lungul a patru generatii. "Draga Ionel, Asta noapte te-am visat, erai vesel, si mi-ai trimis un plic, fara hartie numai cu cateva randuri scrise pe el...". Semnele pe care le lasa existentele. Urmele unor oameni.

*din expozitia "Cronica de familie" de la Muzeul din Arad

Zece minute suspendate

Ma urc in tramvai. Ochesc un loc. Nu ma reped la el, nimic nu tradeaza dorinta mea imensa de a sta jos. Ma asez. Urmeaza zece minute suspendate. Zece minute in care nu am ce sa fac, nu sunt obligata sa fac nimic, pentru ca nu pot sa fac nimic. Ma gandesc, pentru a nu stiu cata oara, ca in tramvai e ca-n viata: nu iti poti vedea in deplina pace de tine, de lucrurile care conteaza cu adevarat, decat daca stai jos; altfel, esti mereu preocupat sa iti gasesti un loc pe scaun. Intelegeti ce vreau sa spun. Ma uit in jur, sa vad daca nu ma pot pierde in vreo biografie inchipuita. Nu prea pot. In fata mea, o femeie tipic romanca, cu un breton cret, carunt, iesind de sub o caciula movulie GAP, vorbeste si tot vorbeste cu o alta femeie, care sta cu spatele la mine. In dreapta mea, doi surdo-muti, cred ca barfesc. Ii epuizez rapid. Ma uit atunci sa vad daca nu stranuta sau tuseste careva si trebuie sa ma feresc. Nimeni. Incep sa ma gandesc la ale mele. Ma gandesc cum ar fi sa fiu om de actiune. Nu imi dau seama prea bine cum e asta, insa am niste scenarii cand zic om de actiune. Automat derulez unul, deja exersat. Sunt acasa la mine, in piata garii, si coordonez o echipa de mesteri. Sparg peretii, zugravesc, gletuiesc, ce mai, refac toata casa, timp in care eu ii supraveghez si le dau indicatii. Sunt ferma si amabila totodata. Le dau si cafea si le fac si senviciuri la pranz. Alt scenariu mi se impune. Am o afacere in care eu invart foarte multa marfa, pe care o transport cu tiruri prin europa. Import. Toata ziua vorbesc la telefon, ma enervez, ma ocup ca marfa sa ajunga unde trebuie, la timp, sa fie platita. Nu prea stiu ce altceva mai e de facut aici. Scenariul se intrerupe din lipsa de informatii. In orice caz, cuvintele cheie sunt 'tiruri', 'marfa' si 'telefon'. Imi vine sa rid. Normal. Si pufnesc un pic, mai mult zambesc, apoi ma uit discret in jur sa vad daca cineva m-a vazut. Nu. Apoi, nu stiu cum, imi vine in minte vorba unui voda (Lapusneanu?) 'Daca voi nu ma vreti, eu va vreau'. Ce mentalitate. Apoi aud fara sa vreau o conversatie intre doua femei mai in varsta. Doamne, ce se mai lauda fiecare. Mi se face greata. Si gata cele zece minute suspendate. Cobor din tramvai.

Ce se pierde

'Nicaieri prietenia nu e mai frumoasa si mai directa ca in Romania', spune Patapievici.

sau (tot in termenii lui)

'Ce se pierde atunci cand ceva se castiga'

Secret

Stingo's invitation revealed a surprising thing: so many think about death; and an even more surprising thing: so many think about death secretely. All those silent thoughts...

Gluma

Vorbeam cu Linda, care imi spunea ca trebuie sa mearga la un interviu si ca la interviu, ca sa ai succes, se cuvine mai faci si cate o gluma, si evident ca m-am revoltat si m-am trezit afirmand "Dar gluma e ceva intim".

Beloved Antony; now, beloved David

micoridis: Mysteries of Love

(Lyrics by David Lynch, Music by Angelo Badalamenti / Live)

Sometimes
A wind blows
And you and I
Float
In love
And kiss forever
In a darkness
And the mysteries of love
Come clear
And dance
In light
In you
In me
And show
That we
Are Love

K_T: doamne.
K_T: mi-au dat lacrimile.
micoridis: si mie
K_T: inca imi dau

In the Mirror..

"Señoras y señores, el Club Silencio les presenta - la Llorona de Los Angeles, Rebekah del Rio."



Crying >>>>>>> Llorando >>>>>>>> Mulholland Drive

De pe partea dreapta

Alex,

Dupa o impardonabila, inexplicabila, incorigibila neglijenta, care s-a prelungit nepermis de mult, nu pot sa fiu discreta: te anunt ca de acum voi vorbi cu tine de pe partea dreapta.

Si acum Mulholland Drive, kudos. Sa jeluiasca Bocitoarea din Los Angeles.

La 8 la Podgoria

Phillippe,

Tu chiar ai plecat. Am vorbit si cu Miki adineaori si nu m-a crezut. (Nu stiu daca stii, stii probabil, eu am o chestie cu plecarile: ma devasteaza. Cea mai devastatoare a fost plecarea Ionukai, prima data, in America. Nici acuma nu sunt sigura ca mi-am revenit complet). Cand mancam am facut planul: la 6 jumate au plec la ziar, la 8 ne vedem in colt la Podgoria si mergem la Miki. Seara de bere, incununarea plenara. (Nu am vorbit suficient despre irosire, despre fidelitate nici atat). Apoi eu am venit in camera, mi-a luat cred doua minute sa imi fac testul ala cu capitolele vietii, si cand m-am intors tu iti luai paltonul si mi-a zis ca pleci in Olanda. Cand plecai mi-am dat seama ca nu am o poza cu Tomaso, am incercat sa fac una din balcon, dar deja ai disparut. M-am intors in camera si am incercat sa dorm, nici nu stiu daca am reusit. Ti-ai uitat tricoul cu Avignon, apoi am vazut ca ti-ai uitat si tricoul cu dungi, cel cu care ai venit, pe intuneric. Si niste servetele mai vad aici. Si un pachet de Marlboro, dar cred ca e gol. Apoi am calcat (ce-mi place sa calc). Apoi m-am dus la ziar. Acolo, cat scriam stirea cu "Menajeria de sticla" am vorbit. Apoi am vorbit cu Marian. Iti aducem tricourile.

O euforie, o melancolie, o noua agenda

Stiu ca am inceput sa iau in serios noul an in momentul in care imi deschid noua agenda. (Am agenda din clasa a X-a, inspirata de colega mea de banca, Lia, care primea agende colorate din Franta). 2007-le am inceput sa il iau in serios cu o ora in urma. Ca in fiecare inceput de ianuarie, am completat din memorie si din agenda veche primele zile ale anului, unele obiecte le-am transferat din vechea in noua agenda (cele doua poze romantic-cioraniene cu mine, facute de fotoreporterul Onoriu, cartea de vizita cu copilul alb, poza cu mama din albumul de absolvire de anul trecut, setul de poze tip pasaport cu mine atat de blonda, o imagine cu planeta Terra mov), unele au ramas in vechea agenda (o invitatie la un vernisaj, o legitimatie cred nevalabila la selgros, o foicica cu datele tehnice ale computerului meu), altele au fost redistribuite pe birou (cd-ul cu filmul Wit de la Bogdan, o discheta care prevad ca deja s-a magnetizat, o poza cu mine la teatru intervievandu-l pe actorul Marius Stanescu).

Ceea ce nu inseamna cu nu ma mai melancolizez cand imi aduc aminte de Stefan tacut sau dezlantuit, de winingul cu Alex (il are pe "come to me"), chiar si de deliranta raceala fulger din 31 decembrie 2006 – 1 ianuarie 2007, de invierea mea in mai putin de o ora jumate cu Marian povestind frumoasa si incredibila poveste, de Danutz srl, de casa-strada-recamierul-balconul-baiarevelatiilor-Schiele-myspace-micdejunurile-exaltarile-curateniile de pe Calea Victoriei, de Maria Antoaneta in caldura mochetata a multiplexului, de Miki arad Miki bucuresti Miki planuri, de 'centul' cu Ionuka intre ani, de Tanti Luci "mama filtrelor de ulei", de Christophe la care m-am gandit mult cu care am si visat, de euforii de tot felul.

Il astept pe Phillippe.

?, !

Unul din acele momente in care iti pui sub semnul intrebarii si al mirarii lucrurile care ti se pareau de la sine intelese. Acum, TheAttentiveDreamer.

Totusi, pentru a da seama de o stare - trecuta, prezenta -

open letter

Christophe,
Gonzales Tores is one of my favourite artists. Very very very sensitive, dramatic and discrete. I have a long story with this passion. Like you with Egon. We have beautiful friends :)
I am still in Arad. It is so cold here. Miki is ironing a golden blouse, I am watching a stupid show on tv, and Katalina is playing with a pillow. Marius (makemered) is having a party at home. How great if you were here. We would all laugh.
Tomorrow we are leaving for Bucharest. Long trip. There we meet other friends like Bogdan, Stefan, Alex.We go to each other' s houses, eat, drink and laugh. On 31 december we go to Kristal to a party.
I would like to know where you are, what you are wearing, what you are watching, where you are sleeping, what you are eating (if you are eating:), what color are your walls, what socks you are wearing.

Yours, Marian