Am văzut un video de acum 19 ani, de la petrecerea surpriză pe care mi-au organizat-o prietenii înaintea plecării mele în Canada. Doamne, câte gânduri mi-au trecut prin cap... Şi principalul nici măcar nu era "Ce tineri eram!", poate pentru că eu încă ne văd oarecum tineri.
Dar. Ce păr închis la culoare aveam toate fetele! Cum nu avea nimeni telefon în mână şi vorbeam unii cu alţii, ne agitam, se punea muzică. Ce mult se fuma! Ce uşor ne împrieteneam pe atunci! Şi, sentimentul cel mai puternic, cât de fake eram eu. Mi se pare că eram cea mai fake dintre toţi. Îmi e nespus de greu să mă uit la mine, cum mă căzneam eu să par deşteaptă, expresivă, interesantă. Cred simţeam că e o presiune pe mine, că eram în centrul atenţiei (doar mie îmi organizaseră petrecerea), dar cred că în general mă manifestam aşa, aşa de nenatural. Se vede cu ochiul liber. Mai cred că întotdeauna am avut, şi am, un self-awareness care mă împiedică să fiu eu însămi; mai mult, că nici nu ştiu ce e aia şi nici cum se poate învăţa. Pentru că naturaleţea e singura chestie care nu se poate învăţa, tocmai pentru că pentru a fi natural nu trebuie să pară ca fiind ceva învăţat.
Când i-am povestit lui Mo toate astea şi i-am spus că mi se pare că eu eram cea mai fake de acolo, a izbucnit instantaneu în râs. Asta da reacţie! Cât se poate de naturală! Nici n-am încercat să o înţeleg.
No comments:
Post a Comment