Maestru

Nu am avut niciodata un maestru. Banuiesc ca nu se pune problema ca nu l-am recunoscut. Banuiesc ca daca esti in preajma unui maestru, stii ca el este. Insa mie nu mi-a fost dat. Am fost un discipol in cautare de maestru, insa cautarea nu si-a gasit obiectul. Nici nu imi pot da seama cum as fi fost daca as fi dat de un maestru. Nici nu stiu daca in ziua de azi mai exista maestri, daca mai exista relatia maestru-discipol. Plesu si Liiceanu acuzau ireverentiozitatea posibililor discipoli. Eu acuz vidul de maestri.

Frunzele se incarca cu soare pe ambele fetze

_______Aradul este printre primele 7 orase din Romania in care merita sa traiesti_______Mi-am dat seama ca ieri am vazut pentru prima oara in viata mea un patinoar_______Nu mai suport sa aud vorbindu-se de gigibecali, nici pro nici contra; deci deloc_______Daca e ceva mai sinistru decat un oras mare pe timp de ceatza, e un oras mare noaptea la periferie pe timp de ceatza_______Fotograf in catedrala despre puterea zoomului: „Sa vad daca bate pana la altar”_______„Soare la pachet” este noua campanie de la Pall Mall, in care ti se spune ca ei „cultiva tutunul in tari cu mult soare si in plus intorc frunzele de tutun dupa ce sunt culese, pentru a se incarca cu soare pe ambele fetze [subl. m]”_______ "Parisian boys without your names/Riot like 1968 again/The days of rage yeah nothing's changed" (Massive Attack, the obsessive “False Flags”)_______Impetuos (F.)_______Cred ca in general am noroc_______

Un Oxford

Rar mi-e dat sa inteleg (si atunci cu consecventa stupoare), interesele ascunse ale oamenilor, luptele lor tenace pentru nu stiu ce, pentru orice. La Oxford, Oxfordul pe care il percepe Javier Marias in „Todas las almas” („Romanul Oxfordului”, in cea de-a doua editie), toti duc batalii aprinse si, important, ascunse. Chiar daca bataliile astea presupun eavesdropping, indeletnicire la care se dedau ditamai dons, chiar daca adesea cad in ridicol. Cel mai puternic este cel care detine cele mai multe informatii despre ceilalti. Sunt, incontestabil, merituosi, respectabili, oameni ale caror cariere academice au fost incununate de onoruri, insa in detaliile umane meschini sau vrednici de mila.

Oxfordul lui Marias e o demitizare a Oxfordului. E un fel de payback pentru atatia Jude the Obscure care au trait ravnit la el o viata. E de asemenea, o continua flaterie pentru cititor care, prin naratorul creditabil, consuma experienta lui, la pachet cu sarcasmul lui. Ceea ce mi se pare uimitor este spectacolul gandirii pe care il ofera naratorul. El este simultan in el si in afara lui. Traieste si raporteaza. Timpul trait si timpul povestit se suprapun. Calitatea lui primordiala este atentia, la el si la ce este in afara lui, si, apoi, capacitatea de a reda tot ceea ce atentia ii semnaleaza si, mai mult, de a interpreta acurat obiectele atentiei lui.

*** ionuka, ti-as darui aceasta carte

?

Imi vine sa va intreb un lucru. De fapt doua in unul: de ce anume sunteti mandri si de ce anume va e jena - din viata voastra?

The Attentive Dreamer 'proudly presents':

flu_viu's colours of melancholy

K_T

flu_viu

Alberto

Three

In aceasta seara ma duc la: un bal, o zi de nastere, un KFparty. Este enorm pentru rudimentul meu de nightlife din ultima vreme.

monamiclea & her photos

un univers discret si totusi puternic, obiectele si aerul dintre obiecte au consistenta perfecta, o stare de puritate.

Ce se intampla in rai?

Nu stiu cum isi imagineaza altii raiul, dar pentru Mitch Albom el arata in felul urmator. Este locul in care iti intelegi viata de pe pamant. Cinci oameni ti-o explica. Un fel de calatorie initiatica in propria ta existenta pe care, poate, ai urat-o, ai gresit-o, ai neglijat-o, dar pe care precis nu ai inteles-o pana la capat. Nu numai ca nu ai inteles viata ta, insa nu ai inteles nici modul in care ea se intrepatrunde cu vietile celorlalti.
Mitch Albom speculeaza dorinta oamenilor de a-si explica lucrurile care li se intampla, de a gasi un sens devenirii lor, de a-si poseda propria existenta. Personajul sau, Eddie, este omul comun care si-a iubit sotia (singura certitudine luminoasa din viata lui), si-a detestat tatal si pe nesimtite i-a urmat calea - mecanic de intretinere intr-un parc de distractii, a luptat in razboi si a ramas cu sechele fizice si psihice, a suflat in lumanarile din tort de ziua lui, a incercat sa salveze o fetita dintr-un accident. Moartea lui nu a insemnat nimic pentru omenire, la fel ca moartea celor mai multi dintre oameni. Parcul de distractii a fost inchis trei zile, apoi s-a redeschis ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Slujba lui a fost preluata de un alt angajat. De bunurile lui s-a ocupat, cu dispret, un avocat. Insa ideea acestei carti tocmai asta e, si nu e greu de prins: ca fiecare viata conteaza, ca fiecare viata se intersecteza cu alte vieti pe care le determina. Cartea te face sa te simti bine. In redarea amanuntelor chiar te loveste.

Este

Filmele romanesti, mai ales cele pe care le-am vazut in ultimii doi ani, au o extraordinara putere de fascinatie asupra mea. In ele regasesc un univers in care pot descifra toate semnele, cum nu voi reusi, probabil, in nici o alta cinematografie. Fiecare obiect, fiecare cuvant, imi spun ceva. Enorm. Le cunosc, le recunosc, trairea este inzecita.
Insa la 'A fost sau n-a fost’, trairea a fost la o putere care m-a depasit. Nu e voie, nu se poate sa cunosti ceva atat de bine. Te emotionezi, dar e cu supraincarcare de emotie. Am regasit acolo spiritul micului oras romanesc. Personajele micului oras, unde nimeni nu e erou, nici macar antierou, ci doar neerou, mai bine zis aerou. Dramele sunt marunte dar constante, nu exista nici o iesire, alcoolul e refugiul fatal pentru cei care nu se pot conforma. E multa saracie, materiala si spirituala, e multa rautate, mica dar persistenta. Dorintele sunt si ele meschine, infaptuirea lor da satisfactii la fel de meschine. Mizele sunt derizorii, insa capata proportii pentru ca altele mai mari nu sunt. Cei care s-au realizat acolo sunt departe de a fi modele autentice. Toti, uniformizati, supravietuiesc, nici macar nu viseaza sa traiasca frumos. Amorurile sunt previzibile, se consuma de fapt tot la bucatarie. Raul care se produce nu e unul spectaculos, nimeni nu bate, nu violeaza, nu ucide pe nimeni. E un rau invizibil, pentru cei mai multi imperceptibil.
Filmul lui Porumboiu e unul din cele mai dure filme pe care le-am vazut, fara a fi explicit dur. Privit obiectiv e un film fara cusur.

Tombe la neige

Azi a nins. Anemic, e drept, dar a nins. Cinci minute, dupa care parca nici nu ar fi fost. Dar a fost.
Prilej cu care mi-am slefuit - ce slefuit, radicalizat! - filozofia despre anotimpuri: nu exista decat vara! E atat de simplu. Iarna este o varianta a verii.

Nootka Team, octombrie, 2006

Trecut/viitor La Miki IMC 22,3 la farmacie 'Futetichefu’ The music - catedrala Almost no drinking David Lynch Petrecerea Golul de timp (2h) Marmorata si frunzele Freak? Depression in and out Bulevardul de minim zece ori Placa si bretonul Poze autopoze poze in poze (in curand pe flickr) Atat de multa cola Tellemake Myspace Vine noiembrie Rererereading Jeni Acterian Drumul pe strada cu pianul Japonezii Marele dor de Ionuka Zacusca de dimineata
Imi vine de fapt sa va scriu un omagiu Miki, Alex, Bogdan, Marian
Nootka Team, octombrie, 2006

Una din acele dupa-amieze perfecte

Poate arata asa: un film emotionant pentru o cauza nobila, intr-o sala de cinema cu cinci oameni in total, rece, dar ce mai conteaza?; afisul de la film, un carton ars la margini, pentru efect, scris de mana cu carioca rosie si albastra, intre linii trasate cu rigla si creion; apoi cu miki la kf, baut black erik's, preferatul nostru, si ascultat lali puna, un album pe care nu il stiam; afara sunt 24 de grade si niste culori de ti se taie respiratia; un telefon de la o prietena veche despre care credeai ca, din nu stiu ce motiv obscur, e suparata pe tine; gandul ca poimaine nootka team va fi aici. Intr-o astfel de dupa-amiaza simt cum parul mi se regenereaza de la sine.

Obsesión

Obsesiile care ma traverseaza: Ignatius J. Reilly, personajul central din 'Conjuratia imbecililor', piesa 'No Cars Go' / The Arcade Fire, starea parului meu, colectia 'Cotidianul', protejarea limbii romane, posibila depresie, emigrare Canada, varii ipohondrii. Fiecare ar merita un post separat, unele il vor si avea, poate.

The Arcade Fire - my love

I-am ascultat si seara si dimineata, si cand eram ocupata cu ceva si cand nu faceam nimic altceva, am ascultat si 'Funeral', care e o capodopera de album, si, de doua zile, primul lor EP, 'The Arcade Fire', le-am recunoscut instantaneu piesa in Six Feet Under. Imi sunt foarte dragi acesti baieti si fete, si nu imi pot imagina ca in aceasta viata nu voi fi la un concert al lor.

P.S. Aceasta fotografie e dintr-un concert in Atlanta.

Acel narator ideal

'Durabila iubire' a lui Ian McEwan se citeste pe nerasuflate. Povestea te prinde si e magistral spusa. Omul de stiinta, cu o slujba de succes ca jurnalist, cu o sotie frumoasa, inteligenta, echilibrata si specialista in Keats, cu un apartament de invidiat in Londra, este martorul unei tragedii in care, moral, se simte implicat. Mai mult, un alt implicat moral, dezvolta o fixatie pentru el, cunoscuta clinic ca sindromul de Clérambault (erotomanie), insotit de delir religios. De aici o suma de situatii...

Insa nu povestea in sine conteaza, ci personajul-narator. Acel narator care observa si numeste lucrurile in toata fibra lor ascunsa, care sesizeaza particulele infinitezimale din relatiile dintre oameni, ironic si cinic, care are acea ingaduinta usor superioara fata de semeni si le detecteaza cu precizie slabiciunile, care debiteaza adevaruri elegant formulate, care intelege tot ce misca. Acel narator ideal care te capteaza, te vrajeste, cu care, fara sa isi dea seama, orice cititor e mandru sa se identifice, printr-un misterios transfer. Il cunoasteti?

Si totusi, Capitolul Unu e de o emotie desavarsita.

'Visul unei nopti de vara’

'Visul unei nopti de vara’, la care am plans de nu ma puteam opri cand s-a terminat visul si toti s-au trezit, apoi langa viobar, pe canapea, pentru ca nu mai erau locuri inauntru, cu miki si ioana, dintr-o incapere se auzea un jazz involburat si dansant, aveam un cos de gunoi in fata unde scrumam, un preot ne povestea despre rege si regina, il vedeam pe adelin rasturnat pe scaun si fumand, fumam si eu, ana avea sosete exact ca mine, ioana dormea dar auzea tot, mai veneau dinauntru oameni care credeau ca se danseaza, mie inca imi venea sa plang de la vis, muzica a devenit mai electronica, cred ca 'visul unei nopti de vara’ este una din cele mai complete piese de shakespeare.

Preaplin

Nu stiu daca intelegeti ce inteleg si eu prin preaplin. Preaplin e atunci cand esti fericit ca ai ajuns in camera ta si ai pornit winampul si asculti muzica ta, si cand gasesti in geanta o punga goala de popcorn si iti amintesti ca ai mancat popcornul cand iti era foarte foame si ai avut decenta sa nu arunci punga pe jos, si cand stii ca maine ai foarte foarte mult de lucru si multi oameni te vor enerva cu probleme pe care tu nu le consideri probleme, si cand vezi 'durabila iubire' de ian mc ewan pe masa si te bucuri doar la gandul ca o vei citi, si cand iti aduci aminte de replica 'mori scarbosenie, mori in chinuri' din 'cum mi-am petrecut sfarsitul lumii’, si cand iti imaginezi cum o sa ai o casa a ta, casa-casa, cu pomi si legume in curte, si cand ai o idee clara despre un post dedicat unui vechi prieten, si cand fumezi cu atata placere ca nu se poate descrie, si cand vezi pe flickr prieteni si sunt foarte frumosi, si ca ai ascultat pareri despre teatru si nu ti-au convenit si ai spus-o, si, doamne, toate astea se intampla in nici cinci minute.

"Conjuratia imbecililor", John Kennedy Toole

Aceasta carte este geniala. Nu buna, nu profunda, nu metaforica, nu interesanta, ci geniala. Stii asta de la primele 24 de pagini. Ignatius J. Reilly este un personaj genial. Si asta stii de la primele 24 de pagini. Insa mai stii ceva, tot de la primele 24 de pagini. Traducerea romanesca este oribila. (Si, tin sa precizez, nu fac parte dintre cititorii fandositi in privinta unei traduceri). Pur si simplu te impiedici in lectura de tot felul de incercari scremute de a reda oralitatea stilului.

Dragi filologi, traducatori, simtitori intr-ale limbii romane, prieteni,
Va supun atentiei urmatoarele exemple:

Aău, nu mă-nnebuni! Tre’ să fii aici pen’ ceva. Pe negrii-i aduc tot timpu’ degeaba, da’ mneata, dom’le, tre’ să fii aici pen’ ceva.

Şi paznicu’, cred io, e to’ comuis’, adică d-ăla de-şi ucide şi pe ta’su!

Am venit pen’ slujba aia de portar pen’ care aţ’ dat anunţu’ la ziar.

Ei?

Locuri

Sunt locuri pe care le simt familiare, altele de care sunt straina. Si sentimentul e extrem: ori imi sunt foarte foarte familiare, ori imi sunt foarte foarte straine. Nu conteaza unde sunt locurile, daca le cunosc sau nu, daca e curat sau nu, daca arata bine sau nu, daca sunt noi sau vechi, daca am auzit de ele sau nu. Stiu imediat si cu maxima precizie daca un loc imi transmite familiaritate sau strainatate. Am exemple cu nemiluita din realitatea inconjuratoare. Insa acum am un exemplu din lucrarile unei artiste, Julie Blackmon, ale carei fotografii (toate cele 25, fara exceptie) m-au transportat fulgerator intr-un univers atat de familiar, desi nu stiu sa-l fi trait vreodata. Paradiziac.

Prelungesc (vara)

E pentru prima oara cand tin sa prelungesc vara cat pot. Mi-a intrat in cap ca numai vara traiesc cu adevarat. Azi, 1 octombrie 2006, la cele 27 de grade cate erau la pranz, m-as fi dus la ghioroc sa stau la plaja si sa inot. Nu ma indur sa renunt la sandale. Insist, chiar si seara, sa stam afara, la terasa. Incerc sa sar cumva peste intervalul 7 jumate 8 jumate, ca sa nu imi dau seama ca se intuneca, totusi, devreme. Hainele le intind afara, pe balcon, chiar daca trebuie sa stea acolo doua trei zile ca sa se usuce. Inca nu m-am resemnat ca nu mai merg la strandul din moneasa sa stau la soare si sa intru in apa.

Imi amintesc acum de niste vise pe care le-am tot avut de-a lungul timpului, in care daca mureau oameni dragi, incercam prin orice mijloace, infantile dar poate de aceea foarte incapatzanate, sa le mentin aparenta de inca-in-viata. Ii puneam la masa in posturi care imitau firescul, vorbeam cu ei, ma prefaceam ca imi si raspund. Scuze daca suna macabru, mie mi se pare poetic de-a dreptul.

Toate astea tin de o imensa dorinta a mea de a forta prelungirea unei realitati frumoase, bune si drepte, si de a nu-i accepta sfarsitul.