Garden

Pe strada, depasesc o femeie, care ma loveste din greseala cu plasele. Isi cere scuze si continua 'Ma uitam spre gradina, sa vad unde e leusteanul. Vreau sa stiu daca l-a luat cineva sau a disparut. Uneori mai si dispare...'

Bucuria belsugului e, totusi, o bucurie; o bucurie sigura. (Cand ai pierdut-o, e un semnal de alarma). Gandul ca ai putea fi sarac, ca ti-ai sti familia in mizerie. Ce oribil. Cum sa nu te bucuri, atunci? Si totusi, nu e de ajuns.

Bacovia, where art thou?

Imi doresc sa pot frecventa intelectual neantul, fara ca asta sa ma impiedice sa ma ridic dimineata din pat. Ma oboseste teribil incapatanarea cu care vad in jurul meu ca oamenii persista in a-si impune sa perceapa lucrurile in culori pastelate, si pe care o vad tot mai des. Spunea si Michel Houellebecq, in corespondenta cu BHL, ca "Extinderea domeniului luptei" nu ar avea nicio sansa sa apara acum. Tocmai pentru ca lumea de acum respinge cu tarie orice briza de 'negativism' care i-ar putea afecta functionarea, ceea ce e un simptom evident ca avem de a face cu o epoca slabita interior, care nu mai poate contempla senin adevaruri despre moarte, singuratate, batranete, tristete. Ca atare, le alunga vijelios. Culmea e ca incep sa ma recunosc in tendinta epocii. Prima mea reactie a devenit aceea de a fugi de orice mi-ar putea surpa forta vitala. Insa stiu ca e o falsa protectie. Vad asta la cei care o practica, deja ca pe o a doua natura. Am inceput sa percep asta la oamenii din Canada. Mi se parea jalnic. Era o fatada atat de subreda, prin care se strecurau din cand in cand, nesupravegheate, rabufniri de melancolie, vid existential, lipsa iubirii, spaima mortii. Erau imediat reprimate. Pe atunci aveam naivitatea de a crede ca le pot aduce la lumina si ca, odata aduse la lumina, isi pierd din forta de a uza interior. Mi-am dat seama insa ca e inutil si, mai rau, nu se face. Lucrurile astea se discuta in cabinetele de psihoterapie. M-am revoltat: dar nu acolo le e locul! Sunt lucruri care pe orice om normal il bantuie. De ce ne-am feri de ele? S-a ajuns in situatia ridicola ca ne ferim toti de toti, ascunzand fiecare fata de ceilalti un 'rau' de care credem ca suntem singurii care suferim. E absurd! Insa lucurile sunt deja pe fagasul asta si par de neoprit. Nu m-ar mira sa apuc vremurile cand vei risca sa fii dat afara de la serviciu pentru ca esti trist.

Revenind. Spuneam ca in Canada am inceput sa disting tendinta asta. Insa apoi m-am mutat la Amsterdam si am reperat-o si acolo. F. mi-a confirmat-o, cu un soi de mirare si neputinta. M-am grabit sa ajung aici, in locul in care stiam ca-ti poti purta eventualul malaise de vivre pe strazile micului oras, fara ca asta sa insemne o amenintare la bunul mers al vietii. Insa aici am dat peste aceeasi insistenta sacaitoare in a prezenta celorlalti un optimism exagerat si, la urma urmelor, fals. M-am gandit ca poate e varsta. Ca e greu sa duci in spate atatea tristeti care s-au acumulat. Ca esti nevoit, ca sa continui, sa elimini din raza gandirii unele piste care te-ar putea dobori. Inteleg pana la un punct. Inteleg ca e din ce in ce mai greu sa continui. Insa nu cred ca solutia, solutia curata si pe termen lung, e sa te feresti. Cum spuneam, vad in jurul meu ca nu e, in vietile de o nespusa tristete adanca. Solutia ar putea fi sublimarea tristetii prin arta. Cui nu-i e la indemana, ii ramane confruntarea lucida. O confruntare mentinuta la nivel intelectual, problematizata rational, cat mai atent. O altfel de confruntare, care atinge miezul visceral al vietii, e riscanta. Care e riscul, cred ca stim deja.

'Tu imi ordonezi gandurile'

'Tu imi ordonezi gandurile', i-am spus intr-o noapte plictisitoare din micul oras. Normal ca eu imi ordonam gandurile, dar imi crea o atmosfera in care puteam sa mi le ordonez. Acum am deprins placerea de a tacea. Tot zumzetul din jur, la care mai adaug si eu zumzetul meu, si toata chestia asta ma impiedica sa vad lucrurile corect. Cum stau eu si tac, imi urmaresc gandurile. Cum o iau ele pe poteci inutile si eu incerc sa le readuc unde trebuie, asta daca stiu unde trebuie; daca nu, ma straduiesc sa aflu. Sau alta data se tot repeta, ca niste staccato-uri sâcâitoare. Se intampla adesea si sa dispara total si locul lor sa fie luat de o pâclă densa de emotii informe, si atunci iar ma opresc si incerc sa intru acolo si sa le dau nume. Descopar cu uimire si cu multa bucurie ca se poate da nume la orice. E mult de cautat si ca orice inceput e greu. Dar pana la urma se ajunge la claritate. Iar claritatea e minunata.

33

Snowing in Vienna.

Thank you, D & D.

Suspans

Mi-a scris sefa din Canada, dupa mult timp, un mail lung, cu toate barfele despre cunoscuti si cu poza cainelui in attachment, iar eu realizam ca citeam mailul cu aviditate si cu un interes real pentru destinele oamenilor pe care credeam ca-mi doresc sa-i uit pe veci. Ah, ce bun e trecutul. Printre altele imi mai scrie si ca daca decid sa ma intorc, imi pot avea job-ul inapoi. Asta m-a bucurat, m-a flatat si mi-a si strecurat un dracusor in inima: ce-ar fi daca... Ca atare ma culc si ce visez? Pai visez ca eram undeva, in Canada cel mai probabil, si eram acolo colegi de la ziar impreuna cu oameni pe care i-am cunoscut acolo, si toti eram undeva intr-un spatiu deschis, ne intelegeam bine si era armonie. Cineva mi-a propus mai mult in gluma sa lucrez la un ghiseu al postei, care era suspendat deasupra celor trei ghisee principale. Eu am urcat cu greu acolo, era o structura de lemn cam subreda, si stateam ca o paiata si ma uitam in jos la oameni, ca nu aveam nimic de facut. Ma intrebam cum oare o sa ajunga la mine la ghiseu cetatenii, ca nu parea sa existe vreun mod de comunicare cu ei. Am tot stat acolo, pana cand la un moment dat m-am plictisit si am coborat. Abia cand am coborat am observat cat de tare se clatina porcaia aia de lemn si ca puteam sa cad oricand de la ghiseul meu suspendat. Toate astea se intamplau in timp ce the captain se afla intr-o conversatie cu mama, vrand de fapt sa stea cu mine. Practic ma astepta. Iar eu ma tot gandeam cat stateam cu colegii aia in spatiul deschis si apoi la ghiseul suspendat, oare cat timp o sa ma mai astepte. [...] Urmeaza alt vis, in care ma aflam la Bucuresti, am ajuns foarte de dimineata si m-am dus la Marian acasa, unde dormeau si Ariana si Sorin, si dupa ce i-am trezit pe toti, au inceput sa apara si ceilalti prieteni ai nostri si am vazut ca toti erau intimi cu toti, ceea ce imi placea dar ma si intimida. Insa eu aveam alta treaba. Am inceput sa alerg - ce sa alerg, sa zbor - de la o casa de bilete la alta, pentru ca voiam neaparat sa vad un spectacol cu Victor Rebengiuc.

La Banlieue

Ascultam La Banlieue - Beirut si mi-am amintit de inmormantarile din oras, cum erau ele cand eram mica. Teama si curiozitatea cand auzeam fanfara de inmormantare undeva in apropierea blocului meu. Asteptarea dricului si a convoiului funerar. Cum trecea el, lent, sub privirile vecinilor care stateau la geam. Stateam si eu la geam si nu scoteam un cuvant. Ma ravasea ingrozitor. Toata ziua nu mai eram buna de nimic. Acum mi se pare ca totul se petrecea in alta epoca. Cred ca, pe langa efectul terapeutic, era si o ultima onoare adusa celui disparut. Sa mai treaca odata, demn si cu pompa, prin orasul in care a trait.

adjectiv

Mintea mea functioneaza optim in discutii. Discutii fara miza, fara interese si fara complexe, de nicio parte. Discutii in care nu vrem sa dovedim nimic unul altuia, ci doar sa ajungem la un adevar. Maieutica, vorba Politist, adjectiv - ului.

Pornind de la o situatie concreta, dicutam cu Darius despre, in mare, integrarea intr-un grup cu care nu esti familiar si pe care, din anumite motive, il consideri superior. Mai mult, un grup in care tu esti singur iar toti restul sunt intr-un fel impreuna. Se cunosc, au amintirile lor, un anume registru comun de a comenta intamplarile. Se pune atunci problema daca poti sa stai in mijlocul lor. Daca faci fatza. Daca nu te faci de ras sau chiar daca reusesti sa te impui. Sau daca alegi sa asisti dezbarat de tine insuti, dintr-o pura curiozitate antropologica, la desfasurarea dinamicii umane din jurul tau. Miza e dubla: sa fii capabil sa te descurci onorabil si sa te imbogatesti cu noul univers al microgrupului care ti se infatiseaza. Mi se pare imposibil sa le atingi pe amandoua. Pentru ca ori esti preocupat de tine insuti si de prestatia ta sociala si atunci cel mai probabil ii pierzi din vedere pe ceilalti, or te lasi pe tine deoparte pentru a-i savura pe ceilalti si atunci nici nu stii ce efect ai produs asupra lor. Dar finalul e acelasi: ai putut sa stai, cateva ceasuri, in mijlocul lor. Seara a decurs bine. S-a incheiat cu o victorie.

Insa eu pun problema altfel. Nu daca poti sa stai cu niste oameni, ci daca vrei. Inainte de a-mi incerca puterile, imi cercetez dorintele. A trecut, sper, vremea in care sa-mi demonstrez daca pot ceva sau nu pot, pentru ca am vazut ca pot mult, fara sa ma fi intrebat daca si vreau. Stiu ca unii oameni s-au nascut cu un instinct gratios de a sti ce vor si ce le este propriu. Nu trebuie sa treaca prin vesnicul incercare-eroare ca sa afle. Eu nu ma numar printre ei. A trebuit sa invat, prin repetate incercari, ce imi e propriu si ce nu. Ce am aflat e poate lucrul cel mai de pret pe care il am si pe care stiu ca ma pot baza pe lunga durata. Asa incat, acum incerc sa incep prin a examina intai daca intr-adevar vreau ceva.

Totusi, in dialectica a putea - a vrea, imi da tarcoale indoiala ca nu vreau e posibil sa ascunda un nu pot. Urmatorul pas, ma cuprinde ambitia. Daca nu vreau, e pentru ca nu pot, asa ca hai sa ma testez sa vad daca pot. Cum sa nu pot eu ceva? Eu trebuie sa pot orice. Atunci ma opresc. E genul de oprire de cabinet de psihoterapie. Deblocarea unor patternuri adanc inradacinate si pernicioase. Ma opresc, deci, si imi spun Nu, nu trebuie sa poti orice. Nimeni nu poate orice. E inuman sa ceri de la tine sa poti orice. Abia atunci incep sa-mi pun problema ce vreau. Ceea ce e mult mai greu. In a putea, ti se ridica in fata un obstacol si tot ce ti se cere e sa-l depasesti. Nu ii analizezi rostul, implicatiile, valabilitatea. Stii clar ce ai de facut, mergi inainte. A vrea e mult mai complicat. E nevoie de o subtila si onesta cunoastere de sine. Sa stii cine esti si ce astepti de la lucrurile pe care ai de gand sa le faci. Sa anticipezi, pe cat posibil, concecintele lor concrete si cele asupra ta. Nu e simplu, dar e important. Iti asumi alegerile, te construiesti pe tine ca fiinta unica pe planeta.

Finalul amuzant al acestui drum va fi and voi scoate antologica propozitie a unui vechi prieten. Cand era mic a cazut cu bicicleta si de indata ce s-a ridicat le-a spus raspicat celorlalti „Eu am vrut!”.

Am I German?

Am reputatia, partial adevarata, ca orice reputatie care prin natura ei tinde spre generalizare, de a fi un om care isi intelege semenul sau cel putin depune eforturi ca sa o faca. Asa si e, ma straduiesc cat pot sa inteleg de ce oamenii din jurul meu fac ceea ce fac sau spun ceea ce spun sau gandesc ce gandesc. Asa stiu eu sa traiesc cu mine insami si sa percep lumea, depasind propriile determinari prin prisma carora ii judec pe ceilalti.

Insa e un lucru care ma depaseste, oricat as incerca sa il inteleg. Cuvantul dat si uitat. In orice chestiune, oricat de minora. Daca de exemplu stabilesc cu cineva ca ne inalnim joi la ora 4 sa mancam inghetata de mure, nu uit si incerc sa fac tot posibilul sa imi tin cuvantul. Nu sunt absurda, daca fix joi la ora 4 am interviu pentru job-ul vietii mele, nu o sa-l refuz ca sa mananc inghetata de mure stabilita. In situatia asta dau un sms sau un telefon sau un e-mail, ca sa ma scuz si sa anunt ca nu pot sa imi tin promisiunea. Iar asta cu cat mai mult timp inainte pot.

Dar in tara asta nu se aplica asa o regula. Dimpotriva. Aici esti privit ca un fraier daca mai si tii minte ce ai spus ca faci. "Cum, bai, tu chiar ai crezut ca daca am zis ca mergem la inghetata de mure joi la ora 4, eu chiar o sa vin?". Daca spatiul romanesc e etalonul meu, da, sunt o fraiera. Insa spatiul romanesc nu e etalonul meu, cel putin nu in privinta cuvantului dat. Din acest motiv, nu intentionez sa ma schimb in sensul asta. Mai mult, nici nu pot sa ma schimb. Adaptabilitatea mea se opreste aici.

Sfantul Valentin si K.D.Lang

Ma uitam azi la deschiderea olimpiadei de la vancouver, cimitir al tineretii mele, si mi-am dat seama ca imi sunt chiar simpatici canadienii. Cu seriozitatea lor naiva, incrancenarea si modestia si incertitudinea identitatii si politetea, fetzele lor proaspete de iubitori de natura, si kd lang care e o minunata, hallelujah. Clar, nu e vina lor ca eu am nimerit printre niste beristi care se holbau nonstop la hochei si care pentru nimic in lume n-ar fi scos 10 dolari ca sa mearga la un film cehesc, sau ca am stat un an jumate intr-un birou in care 85% din timp eram numai eu si cainele, sau ca ma enervam subit cand auzeam expresia 'walk the extra mile', sau ca beam singura pe mess cu prietenii in weekend si nu numai, sau ca geamul meu dadea fix spre containerul de gunoi pe langa care hârşâia caruciorul de la supermarket impins de un white trash asumat sau neasumat, sau ca ma infioram numai stiind ca exista downtown eastside, sau ca mergeam la sindrofii unde nu scoteam un cuvant si schimbam carti de vizita pe care nu le-am folosit niciodata, sau ca tineam eu sa ma imbrac in downtown office girl, sau ca mergeam singura si numai singura la filme si la concerte. Nu e vina lor nici ca acum am rau de inaltime, alergie moderata la parfum, diverse si subtile fobii sociale, ametzeli penibile la prima tigara de dimineata sau mahmureli insuportabile. Asa s-a nimerit. Asa a vrut Providenta ca eu sa imi implinesc destinul. Putea sa ma sloboada intre niste artisti cool si eco (deja sunt sinonime), cu simt civic si lecturi stangiste. Sau intre niste corporatisti care in timpul liber salveaza specii de pesti pe cale de disparitie si merg regulat la cursuri de yoga. Sau printre niste batrani miserupisti care inca fumeaza si iti povestesc despre primele lor doua valize de emigranti. Sau printre chinezi solidari (slabe sanse, dar oricum). Ideea e ca puteam nimeri oricum si atunci destinul meu era cu totul altul si in seara asta de ajun de Sfantul Valentin poate va scriam dintr-un loft din yaletown, inconjurata de yuppies sau guppies (the gay yuppies, va rog), servind simandicos un wine and cheese. Dar nu s-a intamplat asa, s-a intamplat altfel. Nu mai plictisesc pe nimeni, nici macar pe mine, cu incercari scremute de a intelege de ce s-a intamplat asa. S-a intamplat asa si gata. Asta avem cu asta defilam, cum ar veni.

All who wander are not lost.

In dimineata asta tacuta de duminica, mi-am propus sa ma reculeg. Printre altele, am citit, pe nerasuflate, ultimul numar din Dilema Veche, cu tema 'De ce sa mai ramai in Romania'.

Eu am plecat in 11 iunie 2007, in Vancouver, Canada. M-am lasat cuprinsa de mentalitatea de atunci 'daca esti in stare de ceva, pleci din Romania'. Insa mai era si altceva, mai adanc. Un dor nestins de alte zari. O insuficienta in adaptarea la realitate, caracteristica firilor sensibile din toate timpurile. Pierdeam din vedere faptul ca odata atinse alte zari, ele vor deveni realitatea, care imi va fi la fel de nesuferita. Nu m-am gandit mult inainte sa plec. Nu stiam ce vreau sa fac odata ajunsa acolo. Ma aventuram, cu moderatie, totusi. Doar plecam intr-o tara civilizata. Nu stiam cat de legata eram de fapt de oamenii care ma inconjurau, de locurile familiare. Singura mea grija inainte sa plec a fost sa imi iau cu mine toata muzica si cat mai multe carti. Cu ele, ma simteam la adapost.

M-au tinut la adapost un timp. Cu ele am reusit o vreme sa fentez singuratatea in care m-am trezit fara nicio platosa de aparare si pe care, totusi, prin subtile mecanisme ale creierului, o negam. Nu mi-am pus problema 'radacinilor', a apartenentei. Ma credeam deasupra acestor determinari, pur conjuncturale. (Tarziu abia am descoperit ca tot - sau aproape tot - din ceea ce suntem e determinare conjuncturala). Mi-am zis ca pot deveni canadian, cat mai repede. Iar eu daca am o ambitie, nimic nu-mi sta in cale. Am rupt legaturile, si asa firave, cu comunitatea romaneasca. Imi petreceam timpul exclusiv cu canadieni get-beget. Le-am studiat obiceiurile, mentalitatea, frazele, si am vrut sa mi le insusesc rapid. Am cercetat istoria orasului, atata cata e, i-am invatat strazile si cartierele, cu specificul lor. Scriam articole in revista asociatiei non-profit pentru care lucram, in care ma dadeam unul de-ai lor. 'Noi, vancouverezii'. Am ajuns sa ma identific cu ei. In aparenta nici nu e greu. Structura lor vizibila e limpede, logica, perfect impartita in categorii. Tot ce ti se cere e sa le cunosti. Am devenit, asadar, canadian, dupa un an de zile. Stiu ca poate parea o aroganta, insa asa s-a intamplat si, cum am spus, mi-am pus toate energiile la bataie pentru asta. Insa totul se petrecea la nivel rational. Inima, adancul inimii mele, tacea. Eu am redus-o la tacere, crezand ca asta inseamna maturitate (sau asa ceva. oricum nici acum nu inteleg prea bine cum s-a intamplat). Gandeam ca un canadian, ma comportam ca un canadian, aveam valorile unui canadian si atitudinile unui canadian. Nimic rau in toate astea. Sunt lucruri de care nu ma dezic nici in ziua de azi si pe care cred ca le aveam oricum dinainte, insa pe un sol pe care e aproape imposibil sa le afirmi. Problema era ca ele nu aveau o legatura cu adancul fiintei mele, cu zonele invizibile dar esentiale ale fiecarui om. Pe scurt, nu mai simteam iubire. O, Doamne, deloc.

Lucrul asta m-a izbit cand m-am intors in Romania, in octombrie 2008. Ma uitam in ochii prietenilor mei, pe care ii iubisem, si nu mai simteam nimic. M-au primit actorii din teatru cu bratele deschise (efectiv vedeam o padure de brate) si eu nu intelegeam ce au. A inceput sa ma stapaneasca frica. O frica fara motiv. Imi era frica de oameni, de universul lor coerent afectiv. Nu ma mai puteau apara nici 'realizarile' mele dintr-o tara straina, nici trecutul care m-a format, nici sclipirile ratiunii mele. Alienare, am putea spune. Nu afirm aici banalitatea cu Occidentul sau marile metropole care alieneaza, desi e un adevar in asta, iar el se regaseste in arta occidentala din ultimele decade si in cabinetele de psihoterapie care abunda in 'clienti'. Tot ce spun e ca eu am ajuns aici, printr-o eroare de directie si ignorarea trebuintelor mele elementare - relatia calda cu ceilalti. A fost momentul cand am decis ca drumul nu mai poate continua asa, cel putin pe moment. Am stat la Ionuka in Atlanta, apoi la Oli la New York, la Ioana si Atti la Boston, si am incercat, din rasputeri, sa refac legaturile pierdute. Apoi am plecat la Philippe la Amsterdam, am stat sase luni cu Philippe, Bogdan, Mihaela. Bunatatea calda si inteligenta a lui Philippe nu va inceta sa ma minuneze niciodata.

In 11 mai 2009 m-am intors in micul meu oras. Aveam promisiunea unui job in teatru, care ma incanta. Mi-l dorisem cred ca din liceu, de cand am aflat ca exista. Criza a facut sa nu il pot avea. Vara a trecut cu prieteni de departe care erau aici in vacanta. Toamna a trecut cu excursiile la prietenii mei din Amsterdam si Bucuresti. Iarna a inceput cu prietenii mei de peste tot, care s-au adunat aici de sarbatori. In rest, alerg singura, ma duc la sala mai mereu singura, traduc filme singura in camera mea, merg la piata singura, ascult muzica singura in iPod. Am fost nevoita sa descopar ca oamenii care ma faceau sa ma simt in siguranta au plecat din micul oras sau au devenit familisti. Pe ceilalti, aparitiile fulgurante care imi aruncau bucati de lumina pe parcursul unei zile, ii intalneam datorita ziarului. Ce s-a rupt nu s-a mai putut lega, aici. Am inceput sa vad lancezeala micului oras, lipsa entuziasmului, traitul de azi pe maine, miza mica. Ma mai deranjeaza la culme si inapetenta romanilor pentru binele comun. Orizontul limitat la capatuirea personala si familiala. E un spirit la care nu mai pot adera. M-am intrebat, cum era si firesc, daca nu cumva am devenit canadian pour toujours. Nu am inca raspunsul la intrebarea asta. Sper ca nu, pentru ca imi e teribil de dor de intelegerea calda romaneasca, de spontaneiatea prieteniilor de aici. Insa uneori ma surprind si ca imi e dor de spatiile intinse americane. Inca nu stiu cum se vor transa lucrurile sau daca se vor transa. Poate imi e scris sa fiu un permanent calator.

Je voudrais

m'eloignez de vous.
tant de peine a te regarder.

Gheata

Realitatile concrete sunt triste (pentru standardele mele). De cand am venit aici nu s-au intamplat lucrurile absolut necesare pentru care am venit: job, prieteni, a sense of belonging. Lucrurile nu se leaga, asta e. Imi spun ca trebuie sa am rabdare, dar imediat ma intreb cata rabdare sa mai am? De cand am cunoscut pe pielea mea ritmul nordamerican, mi-au crescut pretentiile. Altadata, in vremurile inocentei mele, ma multumeam daca intr-o zi scriam un articol si ajungeam la coafor. Acum imi trebuie mai mult si chiar pot mai mult, pentru ca: eu nu obosesc. Plus ca am nevoie sa ma angrenez deeply in tot felul de chestii, ca sa mai uit de sacaitoarele intrebari existentiale care altminteri imi dau tarcoale mereu.

Citeam despre J.D.Salinger. Viata lui nu m-a interesat pana acum, nu ca acum ma intereseaza, dar s-a 'nimerit' sa citesc. Incerc sa nu cad in biografismul asta care castiga teren acum. Opera, asta conteaza. Iar cine e capabil sa produca opera, ar trebui sa fie scutit de scotoceala asta prin meschinariile existentei personale. In fine, nu despre asta voiam sa vorbesc. Am dat peste o cronica la "The Catcher in the Rye", pe care cronicarul o desfiinta. Estetic nula, saraca in limbaj, schematica la nivelul personajelor, manipulatoare emotional si neincitand la problematizare inteligenta. Bun, dar nu asta face intreaga literatura? Starneste emotii. E adevarat, in doze diferite, in functie de curentul epocii in care a fost scrisa. Cronicarul mai lanseaza o ipoteza cel putin dubioasa, si anume ca Salinger a inventat un mod de a simti al adolescentilor care nu exista pana atunci. Mai simplu spus, ca el le-a bagat prostii in cap adolescentilor. Cum se poate afirma asa ceva, din moment ce cartea a avut un succes imens? E evident ca adolescentii si-au regasit acolo trairi si atitudini pe care le aveau, insa nu le numisera niciodata. Salinger insusi a declarat ca romanul este 'hugely autobiographical', or el facea parte dintr-o generatie, care cel mai probabil simtea la fel ca el. Ca sa nu mai spunem ca 'The Catcher in the Rye" transcende generatiile si spatiile culturale. Se mai intreba uimit autorul cronicii, cum se face ca middle-class Americans se pot identifica cu un baiat rasfatat, de familie buna, care merge la scoli private? Dar cum se poate identifica o fata dintr-o tara din Europa de Est, proaspat iesita din comunism? Dumnezeule, dar literatura asta face: depaseste granitele stricte ale identitatii limitate ale unui individ dintr-un timp si un spatiu anume.

Acum e din nou lumina. S-a si incalzit putin. Am facut o plimbare pana la pontoane, ca imi uitasem ieri portmoneul acolo. E prima data in viata cand mi se intampla asa ceva. L-am recuperat. Pe mures plutesc bucati de gheata, care se lovesc de ponton. Peste mures se vad copacii goi, acoperiti de zapada. Totul e de o austeritate care e in ton cu interiorul meu de acum. Cate vieti traim.

"Deriva"

Am credinta ca, daca nu-i este bruiata coerenta, viata are inteligibilitate. Pe drumul lin vezi semnele care sa te ghideze. Daca pe drum se interpune ceva (de cele mai multe ori o pierdere), mersul inainte se opreste. Reconsideri tot, te trezesti in mijlocul unui univers caruia nu-i mai intelegi semnele. Dispare acea familiaritate a ta cu ce e in jur. Incepi sa pui sub semnul intrebarii si cele mai elementare conexiuni intre lucruri, intre tine si lucruri. Se instaleaza haosul intelectual. Identitatea se imprastie in mii de farame, care nu mai pot forma un intreg. In permanenta negociere intre fiinta ta si lume, termenii negocierii si-au pierdut semnificatia. Esti descoperit, niciun principiu ordonator nu te mai calauzeste. Faptul nu e firesc, asta trebuie sa se stie :) E o deviere care se cere remediata, dar remediata pe bune. Daca totul a ajuns sa se naruie, e cazul sa reconstruiesti pe niste baze solide. Sa stii de ce pui in loc ceea ce pui, sa-ti asumi fiecare caramida. In felul asta, bruiajul (pierderea) are potentialul sa devina o sansa.

**
Inspirat de romanul "Deriva" al scriitoarei britanice Joanna Kavenna. Cartea este 'o incursiune intr-o cadere nervoasa' in Londra contemporana, insa e mai mult decat atat. In primul rand, este caderea nervoasa a unui intelectual, care problematizeaza concepte si tine sa vada legaturile intre concepte si mersul fiecarei zile. Vrea nu doar sa treaca rapid peste o perioada intunecata a vietii, ci si sa o inteleaga, sa inteleaga de unde vine echilibrul adanc al unui om in ziua de azi, de ce identitatea este atat de fluctuanta, care este scopul mersului inainte. In al doilea rand (si aici am o banuiala ca autoarea nu si-a propus sa mearga pe linia asta), este confruntarea cu ceilalti in momentul caderii nervoase. Iar ceilalti ce fac? Fug. Faptul e de o tristete coplesitoare. Omul cazut caruia nu i se intinde o mana, mizerabil. Daca privesti mai indeaproape observi ca motivul pentru care fug e frica. Le e frica sa nu li se topeasca bruma de echilibru obosit la care au reusit sa ajunga. Sunt slabi si se tem sa nu fie contaminati de caderea semenului lor. Bun, toate astea se pot imbraca in frazele zilei, dar miezul ramane acelasi, subrezenia interioara, egoismul minuscul. Sa ne intelegem, cu confruntari de un asemenea grad nu te intalnesti in fiecare zi, poate niciodata. In mod normal, raporturile cu ceilalti se incadreaza in niste scheme familiare, acceptate de comun acord, in niste conventii care pot sa ajunga la profunzime, dar oricum lucrurile nu sunt pe viata si pe moarte. Cu astfel de confruntari te intalnesti atunci cand, cum spuneam, se instaleaza pierderea.

deal - vale

Acum e soare si gardul galbui-scorojit din fata geamului meu emana o lumina intensa. Ma atrage sa ies. Cum nu-mi sta in fire sa ies fara scop, o sa ies sa alerg. Nu am mai alergat demult si mi-e dor de senzatie.

Am visat ca eram la San Francisco (probabil de la filmul pe care l-am tradus). Ma intalnisem cu Miki - in vis - care locuia acolo si era cu o gasca dubioasa, de romani. Problema era ca eu tot timpul visului ma crezusem la Los Angeles si am fost ciudat de bucuroasa sa aflu ca de fapt sunt la San Francisco.

De foarte curand am bagat de seama ca nu ma mai obsedeaza sederea mea de un an jumate in Canada. Oricat as vrea sa ma mai gandesc la ea, sa-mi explic niste lucruri (preocuparea mea mentala principala de cand am plecat de acolo), nu mai pot. Nu-mi mai vine, pur si simplu. Se epuizeaza de la sine si obsesiile, ceea ce e bine. Dar vin altele :)

Mai nou am o jena in a scrie pe acest blog despre mine, iar despre altceva nu stiu sa scriu atat de competent incat sa fiu multumita de mine. Dar imi spun ca trebuie sa scriu, e un exercitiu important pe care nu vreau sa-l pierd. Azi pierdem una, maine alta si tot asa. Se cere, deci, un mic efort.

In ianuarie traiesc, ca majoritatea, un low, dupa high-ul de sarbatori. Stiam ca va fi asa si de asta mi-am si zis sa ma temperez in bucurie si entuziasm, dar cum sa te temperezi cand sunt aici: Ionuka, Maikel, Stefan, Alex, Norbi, Bogdan, Mark, Ariana, Sorin, Cristi, Laura, Miki, Cris.

In rest, ne reluam scenariile cu Darius, gasim personaje si le dam nume, imi verific e-mailul si telefonul mobil (sa nu uitam de gratioasele sms-uri trimise in 31-12-09, 23:12 si in 01-01-10, 01:10), ruminez aiurea griji si probleme si ma desfat programat cu filme si carti.

Bonjour 2010 !

About love

M-am gandit mult la iubire zilele astea. Nu ma mai gandisem de mult timp. Mi-a revenit, nici eu nu stiu de ce, memoria iubirii pe care am trait-o, deplin, cu cativa ani in urma. Daca reusesc sa ma transport in acele timpuri, pot retrai totul asa cum a fost, asa cum am trait atunci. A fost minunat. Stiu ca nu voi mai trai niciodata iubirea asa, plenar, cu inocenta daruirii si a credintei. E ceva inexplicabil in modul in care se traieste sublimul iubirii. Cum o fiinta umana poate insemna totul pentru o alta fiinta umana. E ciudat. Totusi asa e si stiti despre ce vorbesc.

Acum imi e greu sa inteleg. Sunt tentata sa dau explicatii psihologice, ca sa pot sa inteleg totusi. Pana la un punct si pot. Da, era atractia fata de o persoana care afisa o siguranta de sine pe care eu nu o aveam la vremea aceea, care imi oferea niste certitudini pe care eu singura nu eram in stare sa mi le ofer, care lua asupra-si o gramada de responsabilitati pe care eu nu aveam chef sa le iau, care, in fine, ma emotiona ca orice om misto si sensibil, cu povesti din copilarie si adolescenta, avea simtul dreptatii pe care nu se sfia sa-l afirme in orice conditii, avea cultura si inteligenta. E explicabil, cum spuneam, pana la un punct. Dar dincolo de punctul justificat rational, exista un transcendent care imi scapa. Acel transcendent al lui 'e scris sa se intample', it's meant to be. Acea respiratie la unison care te inalta si te face sa crezi ca doua fiinte umane, impreuna, pot birui orice.

Acum ma feresc de asemenea zone, pentru ca nu le pot controla si pentru ca, in general, se termina prost. Cum s-a terminat si iubirea mea. Pot sa o situez intr-o realitate careia sa-i ofer conotatii aproape mistice si pe care sa o vizitez din cand in cand, dar nu o mai pot integra in sistemul coerentei persoanei mele. Nu face atingere cu substanta mea adanca, in care cred si la care revin. Nici nu pot spune ca a fost o deviere pe care o repudiez. Nu. A fost doar o mare stralucire cu care nu am ce face.

to lie or not to lie

Discutam cu o buna prietena si m-a intrebat care e cartea preferata a copilariei mele. Am raspuns fara ezitare "Craiasa zapezii". M-a intrebat de ce. Mi-am dat seama ca nu-mi mai amintesc absolut nimic din acea poveste, decat ca vreo o saptamana eram prinsa in vraja ei. Vraja, nu exagerez deloc. Am cautat-o prin casa, sa o recitesc, si nu am gasit-o. M-am dus la biblioteca. Intru la sectia copii si intreb de carte. Bibliotecara se uita lung la mine, privirea tipica peste ochelari, si nu-si poate stapani curiozitatea: 'Pentru cine va trebuie?'. Daca sunt in toane bune nu ma deranjeaza curiozitatile astea atat de romanesti, daca sunt in toane foarte bune chiar imi plac. Eram in toane bune. Si aici intervine adevarata tema de gandire. Intr-o secunda am trecut in revista cate minciuni puteam sa spun: pentru fiica mea, pentru teza de masterat, ca sa pun in scena o piesa, toate perfect credibile. Fiecare mi-ar fi imprumutat, pentru cateva minute, o alta identitate, pe care ar fi trebuit sa o sustin coerent. Minciuna gratuita iti da sansa asta, sa fii cineva care nu esti, sa iesi din granita limitativa a propriului eu, fara nicio consecinta. Dar secunda a trecut si la capatul ei am realizat ca sunt prinsa in realitatea propriei mele identitati. Am raspuns, infruntandu-i din nou privirea, 'Pentru mine'.

Confruntarea

Pot sa inteleg de ce simt nevoia sa tin un jurnal, dar nu pot sa inteleg de ce tin sa fie public. De ce nu-mi ajunge sa scriu documente word pe care sa le pastrez in intimitatea calculatorului meu? M-a ajuns oare si pe mine spiritul epocii - impulsul incontrolabil spre exhibare, spre anihilarea discretiei? Sau sunt, nemarturisit, o narcisista din nastere?

Spre suprinderea mea (tradand astfel ascunsa mea suficienţa), am descoperit un blog care m-a facut praf. Confrunta durerea. Autoarea intr-adevar confrunta, confrunta orice, cu inteligenta, tupeu, onestitate. Diseca lucrurile si le spune pe nume, desigur numele care ii e propriu. Am simtit, pentru prima oara dupa multa vreme, ca eu am evitat confruntarile, in nuditatea lor taioasa, cu mine, cu ceilalti. Cu mine, mai ales. Am ales sa le infrumusetez, pe cat posibil. Sa nu merg prea departe pe firul gandirii. Desi am mers. Am mers sarind etape, ajungand la nihilisme totale. Cat din asta era emotie, cat era gandire? Nu stiu daca o sa aflu vreodata. Nu stiu nici daca are vreo relevanta, daca separarea asta nu e cumva un construct (cultural).

In orice caz, ma apropiu de subiect. Subiectul e cunoasterea de sine. Inca nu stiu exact ce inseamna asta, stiu doar ca e foarte importanta. E importanta ca sa te dezbari de tine, ca sa poti vedea lucrurile in adevarul lor, fara bruiaje interioare.

Nu cred ca se pot depasi total legaturile adanci de familie. Modul in care te-au format parintii, bunicii, fratii. Nu cred. Cine pretinde ca dupa 18 sau 25 sau 30 de ani esti integral responsabil pentru ceea ce esti, simplifica major. Sau e un mare norocos.

Eu: Ce mi s-a intamplat in canada?
F.: Confruntarea pana la radacini cu tine insati.

Oamenii cei mai calumea pe care ii cunosc au ajuns la asta - la o cat mai profunda si adevarata cunoastere de sine. Ea se vede, credeti-ma. Nici nu trebuie verbalizata, ca se vede. Eu o prefer pe cea verbalizata, sunt omul cuvintelor, asta e.

gratie astrala

Sunt singura in aeroportul din Washington DC si ascult Ace of Base. E 18 ianuarie 2009 (trebuie sa precizez corect data, mi-a intrat in sange de la ziar, relatia mea cu timpul s-a pecetluit iremediabil in acei ani: timpul e cronologie) si e ultima mea zi in America. Urmeaza sa parasesc continentul cu care am avut o relatie atat de proasta si sa ma duc la Amsterdam, unde nu stiam ce avea sa se intample, decat ca ajung la Philippe, care nu-mi cere nimic si intelege tot. In cele cateva ore, cat stau si astept un avion, ma simt relaxata. Am un card in poseta, pot cumpara ce vreau, dar nu vreau decat sa ma porcesc cu un burger la Burger King. Simt, ca o revelatie la despartire, toata larghetea pe care o emana 'minunatul continent nord-american'. Iti poti misca in voie coatele, nimanui nu-i pasa. Te atingi usor de ceilalti si mergi mai departe, intr-o singuratate care te inspaimanta dar de care, presimteam, poti sa ajungi sa te apropii. Toate astea mi-au trecut prin cap, neformulate, intr-o secunda care a definit inceputul (contradictia e doar aparenta) relatiei mele cu America. O sun pe Ionuka, eram in forma, a remarcat si ea asta, poate am facut si planuri sa locuim impreuna la New York, nu mai stiu sigur.

E 23 noiembrie 2009 si sunt la IKEA, cu Cristi, Marian, Ariana, Sorin. Eu cu capul doldora de flash-backuri din Canada, unde strabateam magazinul de una singura, furioasa pe toate scaunele si toate paturile si canapelele si orice. Intru asadar cu teama. In secunda doi, ne punem la masa in prima incapere amenajata, apoi scena de familie in camera cu bradul, prajiturile geniale de la restaurant, salata de sfecla, Sorin care nu mai contenea cu amuzamentele. Ma pun in patul meu din Canada, Dalselv, si ma mir pe ce pat mare am dormit eu. Revad asternuturile de pat, imi amintesc ezitarile mele de atunci, pe care sa-l cumpar. In zona reducerilor, dau si de noptiera galbena, care imi placea foarte mult, dar pe care m-am abtinut sa mi-o iau. Iesim cu Cristi sa fumam o tigara, e intuneric si ceata, in fata noastra parcarile imense, alte si alte mall-uri si magazine. Tipic. Ma simt ca-n America. Facem cu Cristi scenarii cum ar fi in America, dar cu prieteni. Ne dam seama ca nu ar fi ca aici, dar ar putea fi misto. In momentul acela stiu - si asta e complicat de explicat - ca ma pot simti singura, deoarece tot ce am aflat atunci despre singuratatea fundamentala a omului e adevarat si nu am cum sa neg si nici sa uit, dar ca peste acea singuratate fundamentala am adaugat ceva, cu buna-stiinta si nu din inertie, si anume particulele fine ale legaturilor cu niste oameni fara de care eu acum nu as fi ce sunt. Pot sa ma construiesc si singura, in spatiile intinse, brazdate de luminile reclamelor de la marile corporatii, dar nu vad de ce as alege s-o fac.

"schimbarile sunt mici, nu va asteptati la rezultate rapide".

Ziarul

Au fost opt ani de liniste. Nicio umbra nu s-a abatut asupra mea. Era ca si cum asa ar fi trebuit sa fie toata viata, ca si cum timpul a incremenit. Retin si acum numele tuturor colegilor si satul de unde proveneau. Cand treceam prin satul lor, ma gandeam la ei. Tin minte perfect si cum stateau la birou, fiecare. La cafeaua de dimineata - nu mi-am pus niciodata problema de ce trebuia sa bem cafea impreuna dimineata - eu nu vorbeam mai nimic, parte pentru ca inca imi era somn, parte pentru ca mi-era jena sa-mi exprim pareri. Apoi fiecare mergea in treaba lui si nu ne mai interesa unii de altii. Dupa-amiezele spre seara, daca ne gaseam inca in redactie, cativa, putini, raporturile erau altele. Eram mai obositi, nu mai tineam la imagine, ne destainuiam. Deseori se intampla sa nu am chef sa plec acasa, sa mai zabovesc prin redactie. Acolo ma simteam linistita si in siguranta. Duminica dimineata veneam la birou sa scriu nu atat pentru luni, cat pentru marti, cand aveam pagina. Linistea de duminica dimineata nu se compara cu nimic. Duminica dimineata parea ca nimic nu poate avea o importanta colosala. Scriam la o masa la clubul presei, un loc care in mod normal nu era alegerea mea de petrecere a timpului liber. Ma instalam cu o cafea si o apa - asta tot la redactie am invatat - si incepeam sa scriu, pe foi, cu pixul. Daca ma deranja cineva, il expediam politicos si-mi continuam lucrul. Ma mai intrerupeam sa ma gandesc, nestingherita, la ale mele, si apoi reluam. Terminam pe la doua, uneori trei. Asa era duminica. Colegilor mei nu le-am dat atentie, nici ei mie, de fapt. Lucram impreuna pur si simplu, fara comentarii, ca si cand asa a fost sa fie. De prima data cand am ajuns acolo, la ziar, la 1 decembrie 1999, am simtit ca lucrurile au grad de realitate. Am mai pomenit eu de gradul de realitate. E sentimentul ca ceea ce ti se intampla e cumva menit sa ti se intample. E un dat caruia nu-i poti scapa. Nici nu mai conteaza daca e bun sau rau, pentru ca nu a existat o alegere. Ceva mai presus de tine a ales. (Stiu ca in toata cultura asta occidentala a autodeterminarii si independentei, lucrurile astea par basme. Dar nu sunt. Si asta o stie orice occidental onest). Niciunul nu pretindea ca-i adora pe ceilalti sau ca isi adora munca. Munca era munca, si nu era asa faina ca distractia. Asta era un lucru logic si de la sine inteles. Totusi nimeni nu se plangea de ce are de facut, mai mult, fiecare era interesat de ceea ce scria si, fara sa o marturiseasca in gura mare, era pasionat. Existau gasti si tabere, pentru, cred, pura placere de a fiinta, pentru ca nu stiu sa fi avut vreo influenta majora. Cel putin nu asupra mea, care eram cumva deasupra gastilor si taberelor. Eu, in fond, treceam drept o 'aeriana', desi stiam foarte bine ce se petrece in jurul meu. Dar nu dadeam importanta, ignoram pragmatic tot. Daca stau bine sa ma gandesc, ne acceptam toti asa cum eram. Eu stiam cine sunt prietenii mei, in afara ziarului, si cu ei spuneam lucrurilor pe nume. Denumeam totul si lumea era inteligibila. Totul, dar totul, era dovada unei randuieli care de atunci, de cand am plecat, a disparut. De atunci vagabondez, fara liniste, intr-o lume careia cu greu ii mai gasesc vreun inteles clar.

1:100 Ulise

Ce zi. Ca Olivia Hutton (din exceptionalul roman 'Indignare' al redescoperitului Philip Roth) simt 1 miliard de lucruri pe minut si ma poate darama nu un cuvant, o silaba.

**
M-am trezit cu o durere de stomac, cel mai probabil de la semintele mancate in exces cu o seara inainte, cand ne-am adunat sa discutam situatia. Net tot nu aveam. Mi-a venit ideea sa mananc niste zacusca, proasta idee. Apoi am facut ceva ce nu-mi sta in fire la o asemenea ora: m-am apucat de citit cartea pe care nu o terminasem ieri noapte, 'Indignare' despre care scriam. Am terminat-o. Catarsis.

**
Fara sa fiu deprimata, totusi nu aveam nicicun chef sa intru in ziua de 3 noiembrie. Am ramas in pat si fara sa-mi dau seama am inceput sa fac un fel de meditatie, in sensul ca nu ma gandeam la nimic, doar respiram. Bine, ma mai gandeam eu, ca nu ma pot abtine, de ex. daca ceea ce fac eu acum se numeste meditatie transcendentala, si mi-am amintit de David Lynch. Dar, in mare, nu ma gandeam la nimic. Excelent. (Eu puteam sa fac asta in absolut orice moment, dar in canada mi-am pierdut abilitatea).

**
Nu ma mai durea nici stomacul si mi-am zis sa ies putin la aer, mai beau o cafea cu tata. Dar nu apuc sa ies ca, minune, dupa trei zile de asteptare, ma suna ca vin sa imi repare netul. Vin doi oameni si eu in situatii de genul asta nu stiu ce sa fac, imi vine greu sa fac dialog social, asa ca ma tot plimb dupa ei prin casa, cu aerul ca ma pricep la ce fac ei si mai pun cate o intrebare, fara sa ma fortez totusi. Pare ca nici lor nu le lipseste dialogul social, mai fac glumite intre ei (dupa cinci minute imi era clar care din ei e liderul). Intre timp, tot plimbandu-ma fara scop prin casa, ma uitam pe pereti si tavan si constatam starea de degradare in etape a acestei case. Asta m-a deprimat. Oricum, deocamdata problema nu are nicio solutie.

**
Iritata, ies din casa. Ma duce dl. Emil cu masina in oras, unde sa beau o cafea cu tata. Mergem intr-un bar care lui ii place, eu nu comentez. Imi era iar rau. Durere de stomac, accentuata de deprimarea de la casa. Iau trei pastile diferite. Tata vorbeste despre globalizare si mie imi e din ce in ce mai putin rau. Iese soarele si mie nu-mi mai e deloc rau. Fac planuri pentru ziua de maine.

**
Entuziasta ma duc la libraria din oras, sa vad de un cadou. Cum se intampla in micul oras, ma intalnesc cu cunoscuti, mai ales intr-o librarie. De data asta, fermecatoarea Laura P. Ne dam seama ca ni se intampla la amandoua sa nu ne gasim cuvintele, ceea ce nu e deloc placut, mai ales in context profesional. Ne mai dam seama si ca mamele noastre sunt exact invers, au discurs, au vehementa. Poate de asta... Radem.

**
Ma astepta iar bulevardul. In mers intins il fac in 20 minute. De data asta mi s-au parut eterne. Nu aveam la ce sa ma mai gandesc, voiam sa ajung acasa. Am intrat la fostul Fondul Plastic. Erau obiecte dragute si nici nu foarte scumpe. Magazinul gol. M-am intrebat de ce naiba nu cumpara lumea de acolo. Mi-am zis ca daca as fi o zana buna, as face ceva sa atrag atentia asupra acelui magazin, sa il resuscitez. Nu m-am putut opri sa nu ma gandesc si ce succes ar avea intr-un mare oras canadian. Apoi nu m-am mai gandit la nimic, pana cand am vazut un sediu de banca si mi-am zis ca mai bine as fi postas decat sa stau opt ore intr-o banca. Mi-am pus problema oare cum intra postasii in imobilele cu interfon: au cheie sau suna aiurea sa li se deschida. Apoi am decis sa lucrez la niste poze. Lucrez, vorba vine, ca nu le fac nimic. Le descarc, le selectez si le public. Ceea ce voi si face.

in tub

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.

staccato / legato

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.

Fear and hope. Metaphors.

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.

heavy rotation

Credeam ca joi e ziua mea buna. Si continuu sa cred. Azi eram sigura ca am scapat de cosmarul taxelor din canada. Din aprilie ma chinuie gandul, si nu numai gandul. Am scris la biroul unde am lucrat o mie de mailuri sa-mi trimita cacatul ala de foaie, si tot de atatea ori am esuat. Nu mi l-a trimis pana-n zi de azi. Acum credeam ca am reusit, si vad ca nu. Nu inteleg ce e asa de greu sa trimiti o nenorocita de bucata de hartie oriunde pe planeta asta, plus ca se poate trimite si pe e-mail. In fine. Mor de nervi, e groaznic de frustrant si nu mai stiu ce sa fac. Mai mor de nervi si cand ma uit pe statcounter si vad ca imi citeste cineva constant blogul din orasul ala imbecil, si habar n-am cine. Ca sa largesc spectrul nervilor, nu inteleg de ce dracu a trebuit eu acolo sa dau peste tot felul de oameni, si sa iasa totul cum a iesit. De fapt, nu inteleg de ce dracu a trebuit sa ma duc eu acolo si de ce nu se termina in mintea mea toata nebunia aia. Mai e si prelungirea peste limitele bunului-simt a unor penalitati de sentimente, de care nu stiu cum sa scap odata si pentru totdeauna. Sentimente din categoria 'iubire', ca sa fim intelesi. Si nici aici in micul meu oras lucrurile nu se potrivesc, si eu incep sa-mi pierd rabdarea si asta e cel mai nasol. Cata rabdare sa mai am ??!! Acuma, brusc, ma enerveaza si blogul asta, pentru ca realmente nu stiu la ce ajuta, de fapt stiu: la nimic. Si asa nu pot sa scriu tot ce vreau, ca sa nu divulg nu stiu ce, si nici nu stiu pentru cine scriu, asta cand mai vad pe statcounter tot felul de orase si tari. Acuma mi-a dat alexedi ideea asta, ascultam in amsterdam, de la televizor, si imi placea. Un tip de energie, ca altceva nu stiu ce sa zic. Mai e si umflatura asta pe gat, care habar n-am ce intentii are: sa se retraga, sa iasa afara. Iau antibiotice, ce sa fac. Daca as fi un temperament coleric, acuma ar fi momentul ideal sa dau cu ceva de pereti. Dar nu sunt. Sunt temperament introvertit si scriu la blog.

madeleines

Alergam azi, si in acea ora, doar o ora, m-au cuprins doua emotii foarte puternice. Prima. Ma aflam intr-o zona destul de pustie a orasului, alergand greu, obosita, si totusi hotarata, cand trec pe langa doi caini, la marginea drumului. Chiar cand am ajuns in dreptul lor, au inceput sa latre. M-am speriat ingrozitor de tare, intr-o fractiune de secunda m-am vazut sfasiata de caini, si nimeni imprejur sa ma scape. M-am oprit din alergat, dar am continuat sa merg, tremurand din tot corpul. Simteam ca mi se taie picioarele. Nu stiu ce s-a intamplat, ce substanta s-a descarcat, insa imediat, fara sa vreau, am legat senzatia asta de cea de indragostire. Trupul meu si-a adus aminte, extrem de precis, toata starea de atunci, de cand eram indragostita, foarte indragostita. Era ciudat, pentru ca percepeam amintirea atat ca fiind foarte indepartata, dar si cumplit de prezenta. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. In cateva minute, totul a trecut ca si cum nu s-ar fi intamplat. A doua. Ajunsesem deja in parcul din spatele primariei, era ora 9. Ceasul din turnul cladirii primariei a inceput sa emita melodia orei exacte. N-as putea spune cu siguranta, dar cred ca e aceeasi melodie de cand ma stiu eu in orasul asta, m-a insotit de cand eram mica si mergeam cu bunica la catedrala catolica. Un intreg cortegiu de amintiri a navalit peste mine, cu neputinta de rezistat. Brusc, intreg trecutul meu a devenit incredibil de prezent, si ma lega ca fiinta in timp. Apoi, din nou, totul s-a risipit, de parca nici n-ar fi fost. Am baut apa si mi-am continuat drumul, pe mal, printre oamenii micului oras.

here and there

Recitesc Eugene Ionesco, jurnalele si eseurile. M-am format cu aceste scrieri. Recitindu-le, imi dau seama ca nu s-a schimbat aproape nimic in mine. Ce ma mira totusi e lejeritatea cu care, pe atunci, inca se mai putea vorbi nonsalant despre 'depresie', 'angoasa', toate metafizice desigur. Am sentimentul ca acum intreg existentialismul e măturat cu un lexapro.

Sunt obosita, peste masura de obosita.

Felul in care fac oamenii poze poate spune aproape totul despre ei. Ce alege fiecare sa decupeze din realitatea infinita care il inconjoara.

Realizez ca nu m-am readaptat inca. Ma gandesc mereu la canada, comparand, cum as face acolo cutare lucru, ce as spune acolo cuiva care ma jigneste, cum ar fi abordata o problema acolo. Sigur, lucrurile acolo sunt mai juste si mai coerent organizate. Aproape plictisitor. Atata numai ca acolo nu e locul meu. Asta insa nu ma impiedica sa ma gandesc, inutil, ca as vrea sa fie si aici ca acolo.

Imi amintesc de un timp paradisiac, al meu, in care zilele se scurgeau ca si cand fiecare zi ar fi un azi neintrerupt. Daca azi era bine, totul era bine. Acum abia daca mai vad ca azi e bine, pentru ca ma gandesc la viitor. Un morb occidental, de care as scapa acum. N-ai cum sa iesi bine cu tipul asta de gandire.

E clar, trebuie sa incep un nou roman. Sa citesc, sa ne-ntelegem.

the fine nuances of their mother tongues

Poate e nefiresc, sau exagerat, insa eu ma gandesc in continuare la ce mi s-a intamplat in canada, cu consecintele pe care le stim, si pe care le indur si astazi. Stiu ca ceva s-a rupt acolo. Ceva din fiinta mea, din identitatea mea s-a dislocat. Inca nu inteleg deplin cum s-a intamplat asta si nu pot nici sa las lucrurile asa, sa le rezolve timpul. Ma indaratnicesc sa inteleg, sa inteleg pana la capat, ca sa ma linistesc si sa ma asigur, atata cat se poate, ca nu o sa mi se mai intample asa ceva.

In firul acesta al gandirii, pe care merg logic, gasind cauze, facand legaturi intre ele, eliminandu-le pe cele care nu se sustin, am ajuns sa imi dau seama ca la radacina dislocarii despre care vorbeam se afla despartirea mea de limba romana (limba romana e patria mea). De cand ma stiu m-am miscat printre cuvinte, cuvintele propriei mele limbi. Cand eram copil, mama imi citea din dictionar, iar eu abia asteptam unele cuvinte, pe altele le detestam. Inventam eu insami cuvinte. De cand am invatat sa citesc, am citit neintrerupt, cele mai multe carti in limba mea. Mereu am tinut jurnale. Orice mi se intampla trebuia notat, ceea ce simteam se cerea consemnat. Mai apoi, timp de opt ani, mi-am castigat painea din scris, ca ziarista. Ma cutremur de ras, de placere sau de oroare la unele cuvinte si la unele expresii. Cum sa spun, in afara cuvintelor nu ma pot orienta. Sunt pierduta. Nu cred ca sunt o scriitoare, sincer nu am crezut niciodata ca am talent. Scrisul si cititul in limba mea au fost doar mediul prin care am supravietuit. Apoi am ajuns intr-un loc unde absolut niciunul din cuvintele care mi-au construit fiinta nu mai aveau nicio insemnatate. Nici una. Am fost pierduta. Totusi, am incercat sa mi le insusesc pe cele ale lor, chinuindu-ma sa descifrez fiecare nuanta, sa detectez trasaturile cuiva dupa cuvintele folosite, pe scurt, sa ma pot orienta in noua mea limba. Cu fiecare zi care trecea, stiam tot mai sigur ca nu voi fi niciodata in stare sa ma simt stapana pe acea limba. Poate dupa 20 de ani, 30 de ani. Nu m-am simtit in stare sa ma inham la o asemenea munca. Ironia face ca si acolo mi-am castigat painea tot din scris. Scriam revista asociatiei pentru care lucram. Tot ce scriam imi parea exterior, fals, strain. Instrainata de limba in care ma desfasuram, m-am instrainat de mine insami. Am pierdut legatura cu mine. De aici au inceput toate celelalte.

Astazi am dat peste un text, scris de un autor de origine turco-evreiasca, Moris Farhi. Nu stiu nimic despre el, decat minimele informatii de pe site si de pe wikipedia. Nu stiu mai nimic nici despre organizatia pe care o serveste. Tot ce stiu este acest text, in care el explica, mai bine decat am putut sa o fac eu, ce se intampla cu un scriitor in exil. Redau un pasaj din textul lui, pe care il puteti citi integral aici.

The first condition we should always remember is that writers are wordsmiths. Language is their only tool. Unlike other artists - painters or composers who may be able to create their art anywhere - displaced writers face an unenviable choice. They must either continue writing in their native language in a foreign land or learn to write in a new and totally unfamiliar language, one steeped in its own traditions.

Either option, particularly if the displaced writers are of a certain age, is a Sisyphean task. Those over 35 will have arrived at the host country cooked in the splendour of their native literature and in the fine nuances of their mother tongues. Moreover, because of their mature age, displaced writers would find it virtually impossible to master a discipline as complex as a language foreign to them in every sense. (I managed to surmount that difficulty only because I came to England when I was still a youngster. But imagine a Sudanese writer who has never heard English spoken nor ever encountered the Latin alphabet, trying to adapt himself to living and writing in London or Oslo or Berlin.)

Consequently, in most cases, displaced writers will be forced to continue writing in their own mother tongue. You might say that, in a manner of speaking, is precisely what a painter or composer does, so why not the writer?

The answer is simple: language is what philosophers would call "hyle", a quintessence - and a living quintessence at that. Though in its basic confection, it remains the same, a language evolves day by day. It constantly nurtures itself either through the perpetual flow of its people's innate poetry and vernacular or through influences from other languages. Sometimes a language even incorporates foreign words. Consequently, when writers are banished from the land where their language continues to evolve, they find themselves more and more alienated from that language. Soon they start losing the fresh nuances of their mother tongue and fail to comprehend the etymology, even the logic, of the new words. Thereafter it's a fall into the void. They lose their mastery of their mother tongue. That loss erodes their confidence. Thence, aware that what they write no longer carries the pedigree of their former work, they either cease to write or, bravely and desperately, try to learn the host language. Since in the latter case, they more often than not fail, they disintegrate. They become invisible even to themselves.

tristetea altcuiva

*Taichi Yamada, In cautarea unei voci din departare

Tsuneo. Tsuneo incearca sa nu faca nimic necuviincios. Se vrea ireprosabil. Isi reprima sentimentele, ca sa fie un om corect, si este. Pana cand, la un moment dat, traieste un extaz erotic incomparabil cu orice altceva, intr-un cimitir, in timpul unei misiuni ca ofiter al oficiului pentru imigratie. In continuare, o voce de femeie il striga Cine esti tu?, e vocea unei femei misterioase. Vocea devine cel mai important lucru din viata lui, i se destainuie ca nimanui pana atunci. Tsuneo nu mai viseaza, vrea doar sa fie normal, si de aceea vrea sa faca o casatorie aranjata cu o femeie fata de care nu simte nimic. Numai ca in timpul ceremoniei de logodna, Tsuneo izbucneste in ras, fara motiv, apoi incepe sa planga fara motiv. Toti il cred nebun, si e firesc sa fie asa. Continua conversatiile cu vocea, ii dezvaluie un episod negru din trecutul lui american, vrea sa o cunoasca, vocea il indeamna sa viseze, el nu indrazneste, e un om prea slab pentru vise. Se multumeste cu normalitatea banalului, e la adapost. Dar, dupa cum se vede, nu e la adapost. Nu esti niciodata la adapost cand te negi, te strivesti, te anulezi, te uiti; nu esti la adapost, si va fi mereu o voce ca sa nu iti dea pace, sa iti aminteasca mereu ca iti e frica sa fii cine esti.

no trophy

Lumea exista si se misca, independent de mine. Independent de mine, oamenii traverseaza strazi, ascut creioane, se deplaseaza dinspre vest spre est cu o viteza de cincizeci de metri pe minut, stau in cafenele si asculta o muzica ce tinde spre desavarsire.

S-ar putea sa ti se para ciudat ce spun, dar nu reusesc sa ma conving ca momentul asta e real. Sau ca eu sunt chiar eu. Ca aici e aici. Intotdeauna patesc asa. Abia dupa ce trece catva timp realizez. In ultimii zece ani, numai de asta am avut parte.

spune eroul din 'In cautarea oii fantastice' (Haruki Murakami). un erou sau un anti-erou, ca nici nu-mi dau seama. ma rog, cine mai e erou (credibil) in lumea de azi? fragmentarismul postmodern complica lucrurile total, cu sentimentul ca ele nici nu pot fi altfel. total opus viziunii unui mitch albom, si ma gandesc la el pentru ca el tine sa injghebe un univers coerent, in care toate lucrurile sunt legate invizibil unele de altele. in care daca eu misc un fir de praf in vestul unei tari obscure din europa de est, ceva in ordinea lumii se schimba. normal, si mie imi place sa cred la fel, desi logica mea de zi cu zi imi spune altceva. sau poate o sa realizez ordinea universului peste zece ani :)

ce promite murakami cu oaia fantastica este descoperirea de sine, o revelatie asupra lumii. sa te pocnesti cu palma peste frunte, exclamand "asta era". sa iti dai seama ca toti din jurul eroului au fost partasi la cautarea lui, si l-au ghidat discret si inteligent pe un drum al cunoasterii. lucrul asta nu se intampla. eroul fara nume trece prin diverse initieri, ajunge la confruntarea cu sine intr-un spatiu incremenit intr-o frumusete covarsitoare, are o discutie plina de sens cu prietenul mort, dar intreaga semnificatie a oii (putere malvolenta, gratie divina, graalul sortit celor alesi?) ramane imprecisa. sau mie imi scapa. sau de fapt nici nu conteaza. cartea m-a purtat peste tot, acut si fin, pentru ca in cele din urma sa ma lase de izbeliste, fara trofeul oii fantastice.

Nunta

fragile

e aproape ora 1, sunt in camera mea, m-am spalat pe cap, mi-am calcat fusta de nunta. ma trezesc la 5, ma duc la nunta la ariana. simt ca am un puseu de sinceritate, v-as spune si parola de la blog, sa postati daca vreti. imi e dor de philippe (F.), imi e dor de ionuka, de stefan, de marian, de anul 2006, de bradului, de adevarul, de tinsel, de inghetata topgun, de oli si ariana, de festivalul-concurs mamaia, de mamaia, de cinemateca din arad dintr-o alta viata, de messurile cu alex din canada, de alergarile de oriunde, de cori, de ignatius g. reilly, de viff, de tiff, de cristi, de teatrul bulandra, de ismael, port pantalonii tai scurti si veseli, pe care i-ai lasat aici, nu de alta dar nu am pe cuvant pantaloni scurti in casa, port maieul negru pe care cred ca o sa-l mai port pana se rupe sau pana il arunca cineva. imi pasa de prea multi oameni si prea multe opinii, ma gandesc post-factum daca nu am zis ceva aiurea, dar stiu ca nimic nu e aiurea, adica si daca e, ce conteaza, conteaza sa te simti bine si sa fii ok cu tine, in rest lumea uita, au uitat ei si de chestii mai grave, de ce m-as crampona eu. de ex. nu imi iesea din cap ce mi-a zis darius ca a zis cineva despre mine 'ce fragila fiinta aia', si pe moment sigur pot sa parez, dar apoi intervine ceva sâcâitor, doar atat, ceva care nu iti da pace, desi a fi fragil e ok, mai mult, e splendid, dar tot ramane ceva. ceea ce stiu e ca eu trebuie sa-mi traiesc viata in termenii mei, si ai prietenilor mei, altfel nu pot, si nu are rost, ca nu imi aduce bucurie. am vazut atatea vieti ruinate pentru opiniile celor din jur ca mi-e rau. numai asa ceva nu. e deja trecut de ora 1, si ma culc, desi stiu ca nu o sa pot sa adorm, ma voi gandi la ziua care a trecut si la ziua care o sa vina, si o sa-mi spun ca lucrurile o sa fie ok, ca nu au de ce sa fie altfel, nu avem niciun motiv.

DA si NU

cand sunt trista, ma ajuta sa spun ca sunt trista. si mai mult ma ajuta sa spun cuiva ca sunt trista. fie sunt trista din anume motive, fie sunt trista pur si simplu. ma ajuta si sa ma uit la poze cu case vechi, in paragina, din romania. simt solidaritate. nu cred ca pot fi neintrerupt vesela, impacata, si cred ca am mai zis asta. mai cred si ca nimeni nu poate.

(o vecina intinde rufe. face asta de trei-patru-cinci ori pe zi. vorbeste cu o alta vecina. par linistite. trancanesc, dar nu aud despre ce, desi m-am oprit din tastat.)

'nu e nimic in neregula daca nu te intelegi pe tine insuti' - Anna, din "Extrem de tare si incredibil de aproape".

Bold Baby

Unele lucruri pur si simplu nu s-au potrivit. Valiza, de ex. Unu, ca nu am luat doua cand am plecat, desi intuiam ca nu ma mai intorc cu graba. Doi, ca nu m-am agitat sa-l rog pe Stingo sa mi-o aduca cand a venit. Trei (asta s-a potrivit), ca nu m-am dus eu acolo sa o aduc, bazandu-ma ca vine tata cu masina sa ma ia (nu ar fi venit cand a zis). Deci nu ma mai zbat. O fi cumva. Ce rost are sa ma tot muncesc sa controlez toate lucrurile, cand si asa nu pot, ca nu depinde totul de mine, si si daca depinde, sunt unele lucruri care pur si simplu nu ies.

Un an jumate m-am tot luptat sa-mi astern si a iesit o catastrofa. Ma rog, nu catastrofa care decurgea direct din luptatul respectiv, ci alta colaterala si mult mai parsiva.

Mi s-a facut dor de: amsterdam, bucuresti, atlanta. Nu neaparat in ordinea asta, ordinea se schimba. De amsterdam imi e dor de libertatea si efervescenta de pe strazi, din baruri, de tihna din casa lui F. De atlanta mi-e dor de Ionuka & Maikel si activitatile noastre, toate, plus de cumparaturi, de ce sa nu recunosc. De bucuresti mi-e dor de 'potentialul artistic' pe care il simt acolo mereu, de oamenii calumea cu care stiu ca m-as putea imprieteni, si de oamenii calumea cu care sunt deja prietena. Si aici e bine, nu neg, intr-un fel in care nu poate fi bine nicaieri altundeva: siguranta locului tau, a casei, familiei, prietenilor, intimitatea cu niste oameni, care s-a creat in ani de zile de munca :), viata lenta de oras de provincie, care iti permite sa citesti lenes o carte in pat, nu intr-un metrou de-acasa la lucru.

Dar incerc sa renunt sa ma mai tot gandesc unde e mai bine, si sa vad ce-o sa se intample. Spaima mea (dintotdeauna) e ca daca eu nu fac sa se intample, nu se intampla nimic. Si atunci intervin cu forcepsul, si ce iese, e ca raman cu o rana imensa, care tot astept sa se inchida.

La strand mi-au zis trei pusti "Tanti, va uitati si la patura noastra, ca mergem in apa". Ce pot sa spun, aveau incredere in mine. Eu intre timp citeam Jurnalul Oanei Pellea. Am vibrat la trei faze, in rest m-a enervat si m-a deprimat. Mi-a creat o stare de intunecare. Ma tot miram cum un om care vrea atata lumina nu-si da seama ca el insusi e plin de intuneric. Mereu vede jegul in ceilalti. Proiectie, darling.

Azi e zi de alergat, dar astept sa se mai racoreasca. Poate vine si Ko cu rolele, si dupa aia mai conversam. He has deep insights, asta imi place. Ne si amuzam, in mare parte ca ne dam seama ca intelegem la marele fix o nuanta.

Parca as fi descoperit boldul, ctrl b, asa arata textul asta. Practic, l-am redescoperit.

the perks

Perioadele de deschidere personala alterneaza cu cele de inchidere. Ele corespund in ansamblu perioadelor de incredere in existenta unor sensuri (printre care, cel de a scrie) si inexistenta lor, cand lucrurile doar se intampla si asisti la derularea lor ca un spectator.

In mare, ce am mai facut:
- am citit doua carti integral (The Perks of Being a Wallflower si Naiv.Super.), una pe jumatate si alta din cand in cand.
- am vazut doua filme (Hedwig and the Angry Inch, Kontroll)
- am tradus doua documentare
- am fost la o nunta (Angi si Rumczeis)
- am alergat de doua ori
- m-a durut spatele cumplit o zi intreaga
- mi-am regasit un prieten (Ko)
- am mai slabit 2 kg
- am fost de doua ori la piata
- am vizitat actuala redactie a ziarului
- am iesit cu prietenii mei, printre care si Oli, care a si plecat
- am fost la croitoreasa
- m-am gandit intens la doua teme mari: dragoste si timp
- am citit bloguri, nici multe dar nici putine

Deci, mai nimic. Faza buna e ca nu mai tin sa fac multe lucruri. Mi s-ar ingramadi in cap si nu as mai intelege nimic, la finalul unei zile.

D & D

memories,
total freedom,
beauty

Antony's white gown

Concertul lui Antony (and the Johnsons) din iunie de la Amsterdam, la care a fost F. si trebuia sa fiu si eu. Oricum m-am bucurat ca l-am vazut (mersi Mihaela & Nick). Si discursul lui de la
"Dust and Water", ca sa nu mai vorbim de "Starfish". Si tacerea de la "Rapture". Iar Julia at the cello, adorabila.

"Nostalgia absurda si incantatoare a tarilor indepartate"

"Deprinderea de a situa fericirea in tari departate m-a calauzit [...]. Viata reala imi inspira o neincredere profunda si nu-mi placea lumea decat acolo unde coincidea cu conceptiile mele extravagante. O anumita melodie ma fermeca pentru ca substituia lumii reale, in care nu izbuteam sa-mi gasesc locul, o lume infinit mai adevarata in care simteam bine ca voi fi fericit". (Julien Green, Pagini de jurnal).

Mi-am descoperit multe afinitati cu J.G. Nu i-am citit romanele pana acum, nu stiu daca au vreo valoare, sau daca as gasi eu ceva in ele. Insa din jurnal reiese ca e un om asa cum cred eu ca sunt toti de fapt, in ciuda incercarilor de a parea altfel: simpli, activi, pozitivi. Julien vorbeste si despre amintiri "mai presus de adevaratele amintiri", pe care nu poate sa le redea in deplinatatea lor, despre gandul brusc, cand esti pe o strada, ca ai ratat toate celelalte strazi pe care ai putea fi, despre pacea adanca pe care o simti cand patrund pana la tine, ca printr-o ceata, zgomote familiare din casa.

Obisnuiam intr-o vreme sa dispretuiesc afinitatile, regasirile in ceilalti. La ce bun?, imi ziceam. Ce rezolva asta? Nu rezolva nimic concret, normal, insa mi-am dat seama ca e imens si numai sa stii ca mai sunt alti oameni ca tine, ca nu suntem niste indivizi care ne miscam atomizat fara nicio legatura unii cu altii, fara ca celalalt sa insemne ceva sau sa determine ceva in tine. Fara ironii, e vorba despre sentimentul unui intreg care are un sens mai presus de suma partilor.

Ceea ce voiam sa spun e ca m-am regasit in deprinderea asta, probabil specifica firilor visatoare, melancolice. Si eu obisnuiam sa localizez acel "tout est ailleurs" in alte spatii, in tari indepartate. Era atat o enorma naivitate, cat si o nevoie profund umana de a transcende realul. Cel mai firesc e totusi sa plasezi acest taram acolo unde ii e locul: paradisul. Dar fie e prea mult de asteptat, fie ne ambitionam noi aiurea, cert e ca avem nevoia sa il plasam undeva pe pamant, departe totusi, dar nu atat incat sa nu poata fi atins. Eu il plasasem in America.

Sunt atatea lucruri care au dus aici, ma gandesc la vederile din copilarie cu orase cu zgarie-nori, la primii blugi pe care i-am primit din America, la 'Dallas', toate petracandu-se in copilarie, atunci cand se formeaza visele de nesters. Tin minte ca ajungea sa spun sau sa ma gandesc la un nume de metropola nordamericana, Minneapolis sau Philadelphia, si imaginatia o lua pe carari pline de lumina, cu oameni fericiti, mirosuri splendide si spatii mirifice. Inainte sa plec, ma uitam la poze cu Vancouver si nu puteam crede ca exista asemenea locuri, in care sigur toti oamenii sunt fericiti. Insasi sonoritatea numelui orasului ma arunca in cele mai frumoase visari.

Si ce cadere! Cum s-a naruit tot! Era si firesc, pentru ca nu exista asemenea spatii. Nu e locul lor pe pamant. Putem visa ca exista, daca asta ne ajuta, dar nu e cazul sa si verificam. Verificam si constatam ca nu exista, si apoi nu mai putem nici macar visa. Eu, cel putin, nu mai visez. Sunt prinsa, fara scapare, in lumea reala.

Emily in love

Baiatul imbracat in negru care alerga ca o gazela (jur) si zambea larg. Joy.

I felt so attracted to you and so protected by you. I didn't care about the rest. attraction + protection = L. Or at least used to :)

Cand urcau mexicani in autobuz stiam. Tot aerul se umplea de mirosul mult prea puternic de parfum. Imi aminteam imediat, cu duiosie, de cocalarii nostri.

"Linda, dar cum merg impreuna vinul si sportul?"
"O, dar nu merg separat!".

Pe strada fosta Lenin, una din preferatele mele, intrezarirea unui interior mi-a starnit imaginatia. Peace, style, so much light and white, a few childish-pretty things, rather tiny.

Todo

Ma grabesc sa ajung la timp desi nu ma pot abtine sa nu mai decojesc un strat de piele, ca urmare a nesabuintei mele de martea trecuta. Imi pun rapid echipamentul de alergare ('firul rosu' care a legat tari, continente). Inainte sa plec, imi inghesui in palma doua fursecuri ramase de la vizita de ieri. Ies si cand sa inchid usa imi pun intrebarea daca eu alerg pentru placerea pura de a alerga sau alerg 'sanogen', in scopul pomparii de serotonina. Asta imi aminteste de F. Mi se face un dor mortal de el, cu precadere de F. ca partener inteligent de discutie. Pana dau coltul blocului am si mancat fursecurile si acum trebuie, nu-i asa, sa fumez. Copacii sunt infrunziti, mirosurile naturii magnifice, cainii cauta la gunoi, cata tihna. Trec pe sub pod si o iau pe aleile dintre blocuri. Este exact drumul meu spre scoala, clasele primare. De la primul bloc, se aud din sufragerii stirile. Imi dau seama cu o oarecare tristete, resemnata as zice, ca asta e rutina vieii, care lui A. Schmemann i se pare un lucru inaltator, si de care eu cel mai probabil nu o sa am parte, am simtit de pe la 18 ani ca viata mea nu se va instala confortabil pe fagasurile traditionale. Dar m-am obisnuit deja. Acum ca am mancat, am fumat, am concluzionat, vreau sa ascult muzica. Scot iPodul din buzunar si imi ia vreo 2 minute bune sa descalcesc firele de la casti. Imi amintesc invariabil de Oli, care cand am facut enervata acelasi gest, a creat spontan o reclama tipic americana cu 'te-ai saturat sa iti petreci ore din viata descalcind firele?'. Aleg Manu Chao pentru azi; degeaba, este una din cele mai bune muzici de alergat pe. Trec pe langa zona de joaca, unde oferta s-a imbunatatit considerabil de pe vremea mea. Mai trec si pe langa niste blocuri, in care visam sa locuiesc ca sa fac 1 minut pana la scoala si sa ma pot trezi la 8 fara 20. In jurul blocului, gradini urbane, spre care tind nordamericanii progresisti. Deja sunt aproape de scoala mea, care a devenit galben-lamai. O ocolesc, ajung la drumul dintre scoala mea si scoala mamei, pe care l-am facut zi de zi 4 ani. Totul este atat de familiar, inclusiv pisicile de pe aleea de langa un bloc lung, care sunt acolo de cand lumea si pamantul. Ocolesc cu greu o balta, dar nu ma deranjeaza. Cum ii spuneam ieri lui Darius, 'in romania e palpitant'. Ajung si la scoala mamei, trece pe langa mine o tipa imbracata minimalist-cochet, cu o fusta neagra stramta deasupra genunchiului, camasa alba dichisita si un sacou gri. Ma intreb care o fi viata ei, nu reusesc sa imi dau seama. Traversez, mai merg un pic pe strada poet Ioan Alexandru, pana la blocul de pe mal, unde statea Dmitri, proful de conversatie engleza din liceu, un tip sexi dupa care erau innebunite toate fetele. Cum am ajuns la el la un chef? Acasa! In orice caz trebuie sa ma fi simtit cu o mie de leghe peste toti muritorii de rand. Vine Alin si o pornim. "Qu'est-ce que tu veux de moi? Ché cosa vuoi di più? TODO (in surdina)".

La noi

Imi doresc sa rezist retoricii momentului din acest spatiu cultural, desi stiu ca e greu sa nu ii cedezi. Ideal ar fi sa nu observi, cu alte cuvinte sa iti vezi de treaba ta. Insa daca ti-ai parasit o data propriul spatiu, intrand in unul nou, caruia fara sa vrei i-ai constientizat automatismele culturale, e, cred eu, imposibil sa recuperezi inocenta.

Sunt aici de mai bine de o luna. Aud aceleasi clisee ca atunci cand am plecat, atata numai ca acum par mai inversunate. Vesnica repetare schizoida 'noi romanii suntem de cacat'; cel care emite asa ceva este roman si, miracol, se exclude din generalizare. Veleitatea revendicata la scara larga de a sti mai bine ce sa faca celalalt cu viata lui. Siguranta cu care cei mai multi afirma lucruri din domenii de care habar nu au, de parca ar fi o rusine sa nu stii tot. Pretentia unicitatii metehnelor noastre, izvorata doar din ignoranta. Tendinta de a observa numai ce e rau in tot ce ne inconjoara. Obsesia cotropitoare pentru bani, ca marca unica a succesului. Dispretul pentru munca sau, la polul opus, victimizarea prin munca, cand a munci e ceva doar firesc. Inapetenta pentru orice dialog public rational.

Am venit aici hotarata sa ignor toate poncifele astea, desi le cunosteam prea bine. Insa e de ajuns sa te urci intr-un taxi sau sa petreci cateva minute intr-un tramvai, si te trezesti la realitate.

finally Unghia

citeam in ELLE despre un nou fenomen la noi, Do It Yourself, care consta in low budget high concept (eu credeam ca inseamna altceva), de ex. sa faci teatru in apartamentul tau de bloc. imi dau seama ca nu ma mai intereseaza acest gen de arta, de fapt coolitatea pe care o implica. chiar nu vad ce e cool in asta. ma rog, eu cred ca am cam pierdut notiunea de cool in general.

e foarte cald si azi nu am avut nimic anume de facut, asa ca ma moleseam in pat si citeam revista sus-amintita, mai raspundeam la sms-uri, mai fumam. am si mancat multe cirese, ceea ce, recunosc, prefer sa o fac in deplina intimitate, pentru ca stiu ca imi luceste inestetic pofta in priviri. cred ca am slabit, desi pe cantar nu reiese nimic. oricum, asta nu e un subiect pe care sa insist, mai nou ma plictisesc teribil toate sfaturile despre cum sa slabim. eu stiu la amanunt cum sa slabesc, nu asta e problema.

Unghia si-a revenit si ne indreptam vertiginos spre celebrarea a 2 ani de cand mi-am inceput viata independenta, care, dupa unii, pare ca s-a sfarsit, desi eu stiu ca nimeni nu stie daca s-a sfarsit sau nu, eu inclusiv. eu sunt mai degraba tentata sa cred ca abia a inceput :)

deci si-a revenit Unghia, si eu am trait azi angoasele crescande cu fiecare ora, la final cu fiecare minut, ale deciziei de a pleca ptr. cateva saptamani inapoi la amsterdam, printre altele ca sa imi recuperez lucrurile. de lipsit nu-mi lipsesc cu adevarat decat epilatorul si jeni acterian. intr-un tarziu, cand mai erau 20 de minute si se inchidea agentia de asigurari medicale, dupa discutii rodnice cu ionuka si punctuala interventie a sotului maikel, am decis sa nu ma duc. motivele sunt multe si marunte, la fel de multe si marunte fiind si motivele sa ma duc, cam 56-44. oricum darius m-a tentat cu un megaspectacol la tm in weekendul asta, urmat de o iesire la un bar de specialitate. maine cred vine cristi si imi povesteste de la TIFF si intre timp iesim cu eli si facem ce facem dar ne amuzam constant.

faza cu Unghia, ca sa nu mai fac mistere pe aici, este ca: in timp ce mergeam la analizele medicale pentru plecarea in canada am remarcat ca unghia mare de la piciorul drept arata dubios. a continuat sa arate dubios, chiar si mai dubios, si in canada am si fost la un medic, singurul la care am fost, care mi-a dezvaluit ca aveam patru straturi de unghii. aparent le-a smuls pe toate, dar mai ramasese unul in plus, peste unghia nou-nouta, sanatoasa si proaspata, care se ivea timid. am mai intrebat in stanga si in dreapta si am fost sfatuita sa o las pe cea noua sa creasca si sa o ignor pe cea veche ramasa, ca va cadea la un moment dat. ei bine, momentul a venit. cum creierul meu face asocieri spontane de imagini si idei, care rezulta in metafore, Unghia a devenit lejer o metafora pentru starea de unease pe care am simtit-o in tot timpul cat am fost plecata si, in consecinta, insanatosirea ei egal insanatosirea sufletului meu bolnav de exil si tot ce a decurs din el. nu mai spun visele pe care le-am avut, mai ales la amsterdam; inotam pe sub unghie, din ea au tasnit doi pestisori, tot felul.

e momentul sa ma spal pe cap si sa ma indrept spre pontoane, pe jos, desigur, cu muzica pe care nu mai stiu sa o schimb, deci cred ca va fi pe azi pj harvey.

metaparatext

Nu prea mai vad rostul sa scriu aici. Daca nu am o viata interesanta, despre ce sa scriu, daca am o viata interesanta si-asa nu pot sa scriu ca-s o discreta. Daca sunt trista ma tot repet, daca sunt fericita oricum nu stiu sa scriu despre fericire. Daca citesc un blog misto, cum mi s-a intamplat ieri, ma inciudez ca eu de ce nu am asa o viata misto si de ce nu scriu asa misto despre ea. Daca citesc un blog penal, mi se pare inutil sa scrii ca pare ca tot penal iese. Nu mai am chef nici sa ma laud, nici sa ma plang. (How kierkegaardian, no escape whatsoever). Cautarile mele de sine oricum intereseaza pe putini oameni cu care vorbesc in real sau la telefon sau pe messi. Constatari obiective despre lumea obiectiva nu am, si daca eventual am nu vad de ce m-as obosi sa le astern pe yet another blog. Deci nu am niciun motiv sa mai scriu, si totusi nu ma lasa inima sa ma desprind. Asa am fost dintotdeauna, ma despart greu de orice.

As scrie pentru mine, ca un catastif in care prezint procesul maturizarii mele tarzii, if ever :)

In concreto, am fost la tm la Piata Roosevelt si pentru prima data dupa multa timp am vibrat la un spectacol de teatru. Iar in teatru de aici pornim, daca nu vibram e degeaba. Nu stiu ce link sa pun, pun ceva de la tvr, in rest aflu acum ca exista raduafrim.ro, just check.