Neprevazutul.

Am tendinta de a nu lua in calcul factorul neprevazut. Daca inveti, stii. Daca te trezesti la timp, nu intarzii. Daca filmul incepe de la 7 si termini programul de lucru la 6, vei vedea filmul. E logic. Devine si mai logic, daca printr-o fericita rasturnare de situatie, ziua de munca se incheie la 4. Suna Ionuka. Discutii, cafea, tigara, amuzamente. Mai sunt 2 ore pana la film. Se cutreiera niste magazine, se ochesc niste articole. Mai e 1 ora pana la film. Cu simtul prevederii in sange, se trece pe la cinema, se fac si niste poze, ooo, minunat. Se evalueaza situatia la fata locului: coada la bilete, cu o ora inainte. 'Astia-s prea de tot. Nici chiar asa'. Se intra intr-un Starbucks, fotoliu moale si incapator, cafeaua decofeinizata cu frisca, Glosoli picura lin in auz (atunci ti-am scris), caldut. Mai e o jumatate de ora pana la film. Da, acuma ar fi rezonabil un inceput de asteptare la rand. Randul, pana dupa colt, minim 50 de metri. Ma pun, linistita, intotdeauna am reusit sa intru la orice 'eveniment cultural' mi-am propus. O doamna intra in vorba cu mine, o discutie cvasicinefila. E genul meu: nici ea nu se nelinisteste. 'O, intram, cum nu? Nu mi s-a intamplat niciodata sa nu intru'. Stam, asteptam. Se intra in transe de cate 10, cam. E 7 si 5 minute. Nici eu nici doamna tot nu ne impacientam. Urmatoarea transa ne cuprinde pe mine si pe doamna. In continuare, neabatute, speram. Se numara locurile din sala, daca mai sunt, mai intra inca 10. Incep sa ma gandesc la o situatie ipotetica: daca eu intru si doamna nu mai poate intra, sau invers. Se crease intre noi o solidaritate, un asemenea moment ar fi dureros. Nici nu apuc bine sa rezolv mental dilema morala, ca anuntul cade ca un fulger: nu mai intra nimeni. Sold Out. Sold Out. Eu tot nu renunt si ma mai preumblu ici-colo, dupa care, cu inocenta, ma duc la ghiseu si cer un bilet. Sigur intru, nu accept, lucrurile mergeau asa de bine, totul era atat de bine prevazut. Chiar si urmatorul film, intre ele nefiind nevoita sa astept decat 20 de minute, numai bune pentru o tigara si cumpararea biletului. Nu. Nu mai sunt bilete. La celalalt ghiseu, o vad pe doamna-prietena, probabil si ea incerca aceeasi schema. Nu am mai stat sa vad daca ea a reusit. Nu am mai stat nici la urmatorul film. M-am dus acasa, mai obosita ca oricand. (Pe mine viata fara arta ma oboseste cumplit).

**filmul se numeste 'Empties' (Vratné lahve) si e cehesc. daca il vede cineva, sa imi spuna si mie cum e.

'Scena e sfanta, scena e altar'

Nu a fost o zi din ultimii opt ani in care sa nu fi intrat cu exact aceeasi emotie in teatru, si intram zi de zi aproape. Problema cu emotiile e ca se erodeaza prin repetare. (Daca nu o fac, devin ritual). Dar emotia pe care o traiesc de fiecare data cand intru in teatru ramane neschimbata.
Cred ca incepem sa traim o criza a prezentei, da, umanul inlocuit de masina. Or in teatru, si asta am stiut parca dintotdeauna, nu e simpla prezenta umana, desi si asta e mult, ci e o supraprezenta. Teatrul e un loc coplesitor prin abundenta de prezenta. Acolo te afli in intimitatea tuturor pasiunilor pamantului, iar ele nu se poate sa nu fi lasat o urma.

Tanjind dupa aceasta supraprezenta am ajuns la filmul 'In the Company of Actors', si pentru iubita noastra Cate Blanchett desigur. Imi doream sa retraiesc macar o parte din acea intimitate.

Am retrait-o, desi filmul are o tenta putin scolareasca. Dar ce m-a convins ca nu e o iluzie ce am simtit in teatru, a fost marturisirea lui C. Blanchett, ca exista un anume moment in timpul spectacolului cand actorii devin una cu spectatorii, cand inefabilul flux de emotie e unul singur. 'And it's like falling in love', spune Cate.

L'Étranger

Pe strada, pe ploaie (cred ca asta veti tot auzi), dupa un film, fumam:

Barbat: [...] cancer. [...] committing suicide. Quit smoking!
Eu: I will.
Barbat: You have an accent. Where are you from?
Eu: Romania.
Barbat: Haha, that's why [fumez]. Good luck.

Si aici partea interesanta nu mi se pare cea cu 'Haha, that's why', ci cea cu depistarea accentului dupa un simplu 'I will'. Ceea ce imi aduce aminte de Bucuresti, cand, la butic, dupa 'O cola, va rog', ma intrebau daca sunt din Sibiu sau din Baia-Mare sau din Cluj. Straniu: de ce nu nimereau Arad niciodata?

*[...] denota ca nu am inteles ce spunea.

'In Memoria di Me'

Imagini de o austeritate impecabila, in 'In Memoria di Me', un film despre cautarile religioase ale unui tanar intr-o manastire iezuita. in ciuda opiniei majoritatii criticilor, ca filmul nu reuseste sa patrunda in intimitatea devenirii spirituale a tanarului, ceea ce este adevarat, mie mi se pare ca tocmai in asta sta frumusetea si adevarul lui. reguli pe care nu le intelegi dar carora te supui in speranta ca, odata, vei intelege de ce, personaje ale caror gesturi raman inexplicabile (si cate gesturi de-a lungul vietii oricui nu raman esentialmente inexplicabile?), minciuni al caror rost ramane partial ascuns, coridoare care rasuna obsesiv de pasi misteriosi, al caror mister nu se reveleaza (dar, din nou, cate mistere se reveleaza?), o liniste care trebuie sa fie plina, insa pentru unii e goala, dar cum e pentru ceilalti nu stim, priviri care vor sa spuna ceva si nu reusesc. nimic nu e explicit in 'In Memoria di Me', decat poate indoiala privind increderea in vocatia aleasa. pentru mine nu e un film despre cautari spirituale, ci un film despre cautari pur si simplu, de fapt, nici macar: despre toate lucrurile pe care le traim fara a le intelege vreodata complet.

Tigri si Dragoni

azi incepe VIFF, adica Vancouver International Film Festival. nu stiu cate sute de filme sunt, in orice caz mi-a luat o ora sa aleg la ce filme sa ma duc, si apoi inca doua ore ca sa le planific, doua pe seara in timpul saptamanii si doua-trei pe zi in weekend. nu stiu daca o sa ma duc la toate, insa nutresc speranta ca am inteles bine si ca ele vor fi programate pe tot parcursul anului la cinematograful meu preferat, ma rog, numai pe asta il stiu, dar presimt ca e preferatul. si de unde ardeam de nerabdare sa ma duc la filme est-europene, iata ca nu prea am la ce: unul romanesc (palme d'or-ul), unul polonez, unul ceh, unul croat si cam atat. multe frantuzesti. destul de multe canadiene - si la astea mi-am propus sa ma duc. si, mai ales, in mod surprinzator, ma atrage sectiunea 'dragons and tigers', i.e. filmul asiatic. pe diseara, 'Atonement', sunt curioasa.

Intruziuni

Pe la 1 noaptea, incercand sa adorm, butonam plictisita la televizor, neasteptandu-ma la nimic in afara de reclame, teleshopping sau stiri, cand descopar pe canalul Shaw Multicultural, pe care nici nu stiam ca il am, filmul 'Dupa-amiaza unui tortionar', pe final. Apoi a urmat 'Memorialul durerii', un episod pe care chiar l-am mai vazut, cutremurator, ca toate de altfel, despre decimarea elitei intelectuale si politice romanesti in '50. Inconfundabila voce a Luciei Hossu Longin, incarcata de revolta, a rasunat in puterea noptii intr-un oras nord-american care numai treaba asta nu o are.

Azi intr-o redactie de ziar, simtindu-ma eu probabil in elementul meu, m-am trezit raspunzand cu un 'Da' sonor la intrebarea unui, ca sa zic asa, coleg.

Seara, coboram dealul, ploua marunt, plasele ma taiau la maini si, peste toate astea, in casti trebuia sa ascult o melodie pe care simteam ca nu o mai suport, dar nu aveam ce face, nu aveam nicio mana libera sa schimb melodia sau macar sa imi smulg castile din urechi, iar tevatura de a lasa totul pe jos pentru a-mi elibera mainile era prea mare. Si nu se mai termina oribilitatea aia. Fara sa imi dau seama macar, pe strada aproape pustie, am slobozit un lant de 'm__e, p__a masii, p__a mea', pana cand s-a sfarsit idiotenia.

'Enciclopedia sufletului rus'

'Daca am prezenta lumea in care traieste matusa Niura, ar iesi o poveste despre vicisitudini. Rezistenta in fata primejdiilor se datoreaza in egala masura eforturilor si miracolului. Pentru occidental, lumea este un camp de munca. Pentru rus - un spatiu fabulos, populat de fapturi inzestrate cu putere magica. Uneori aceasta putere e ca si inexistenta, alteori ea rastoarna muntii. Fabulosul lumii ruse rezida in principiala ei indescifrabilitate. Dusmanii sunt perceputi ca putere necurata. Cauza si efectul isi schimba locurile. Se infiripa legaturi misterioase. Povestea e conspirativa. Pisicile negre sunt puse pe acelasi plan cu intrigile providentei. Rusul deschide portile gandirii fabuloase si se opreste la hotarul dintre doua lumi. Nu-l linistesc nici creatia, nici contemplatia. Specificul lumii ruse consta in autodevorare. Ma atrag fantasmele fermecate ale lumii magice, dar sunt nelinistit din cauza incapacitatii de a face fata vrajitoriei. Rusia e introvertita, daca ne referim la posibilitatile ei, si extravertita, atunci cand e vorba de neputinta ei'.

*fragment din 'Enciclopedia sufletului rus' de Victor Vladimirovici Erofeev, o carte pe care as citi-o acum

chez nous / chez vous

subiectiv, dupa 3 luni si ceva:

in romania: se mistocareste, se iubeste, se moare, se discuta, se barfeste, se povesteste, se bea, se fura, se misticizeaza, se injura, se sta, se fumeaza, se dramatizeaza, se agreseaza, se smechereste, se leneveste,

in canada: se munceste, se respecta, se accepta, se organizeaza, se rezolva, se ingrijeste, se cumpara, se calculeaza, se argumenteaza, se vindeca, se controleaza, se menajeaza, se insinueaza, se planifica, se ofera,

Meandrele Concretului

Uneori ma indoiesc profund ca voi intelege vreodata Meandrele Concretului, cu tot alaiul lor de de ascunzisuri, secrete, reguli nescrise, diplomatii, interese, minciuni, omisiuni, obligatii, compromisuri, tertipuri, reciprocitati, acuze si defensive, jumatati de adevaruri, pupincurisme si laude de sine.

Adesea nu inteleg nici macar relatia dintre munca si bani.

Cand imi e dat, in doze minuscule, sa inteleg franturi din aceste meandre, ma minunez si ma scarbesc totodata. Cel mai firesc ar fi sa ma tin deoparte, sa nu ma intereseze sau sa ma intereseze asa de la distanta, insa nu stiu cum se face ca mereu ma nimeresc in contexte in care trebuie sa ma intereseze.

networking, recycling, dancing

nu vreau sa insinuez nimic (si stiu prea bine ce ar putea reiesi ca insinuez) dar va anunt ca romanii la coada la lapte sau la prune sau la oua faceau networking. si va mai anunt ca tot romanii cand tineau borcanele de la alimentara sa puna in ele zacusca sau cand se perindau prin oras cu plasa din material textil faceau recycling. am trait atatea vieti. cred ca doar asta vreau sa zic. si ca istoria se repeta, sub ochii nostri, daca avem noroc.

a, si am visat ca am dansat cu coca bloos, pe scena.

Curaj?

simt o nevoie irepresibila de a clarifica o notiune sau, ma rog, macar de a incerca sa o clarific, pentru ca ma scoate din sarite de ceva vreme incoace.

e vorba despre notiunea de curaj. mi se aminteste, in mod repetat, de Curajul pe care eu l-am avut venind aici. mai mult, de curajul de a veni in canada singura. in continuare, sunt indemnata sa imi mentin Curajul. pur si simplu nu inteleg la ce se refera curajul asta.

pentru punctul unu> curajul de a fi venit. ce curaj anume? cand spunem curaj, ne gandim, nu-i asa, la eventualele pericole care ne pandesc cand intreprindem ceva. ei bine, cam care sunt pericolele care te pot pandi cand pleci intr-o tara cum e canada? ce ti se poate intampla asa incat sa ai nevoie de curaj? se stie foarte bine ca aici dintr-un salariu absolut normal poti sa ai casa si masa, adica minimum necesar traiului. ce curaj imi trebuie ca sa imi caut un serviciu sau ca sa ma duc la serviciu sau ca sa ce, la urma urmelor? sunt lucruri absolut normale, pe care le face orice om care este integrat in societate. pentru ce anume imi trebuie deci curaj?

la punctul doi> curajul de a continua sa ma lupt aici, sau sa raman aici, sau asa ceva, ca nici nu inteleg la ce se refera. e clar, pentru cei mai multi dintre romani, orice in canada este mai bine decat orice in romania. stiu ca si eu am crezut asta mult timp, din sentimentul ala nenorocit de autodepreciere si dispret de sine ca natie, care pluteste in aer in romania, si pe care acuma nu il mai inteleg defel. si nu mai inteleg raportarea asta nenuantata, Ramai acolo, ca acolo e Binele, aici e Raul. nici nu stiu prea bine cum de fapt anvizajeaza oamenii care imi spun asta binele. ca nimeni nu precizeaza. e ceva asa, foarte vag si imprecis, Acolo e Bine. imi este foarte familiara si abordarea S-a intors inapoi, e clar, nu i-a iesit acolo. acuma ma amuza. ce anume sa nu iti 'iasa'? ce e si cu judecata asta a vietii in termeni de 'iti iese' versus 'nu iti iese'? sunt unele notiuni care, mai nou, ma lasa perplexa, prin nedefinirea lor, sau prin gresita lor definire.

acuma am scris sub impulsul unei infierbantari, insa la toate lucrurile astea m-am tot gandit de cand sunt aici si in mare intrebarile si perplexitatile mele ar fi aceleasi si in stare de calm.

Light

M-a intrebat tata cum e lumina aici. (eu aveam discutii indelungi cu tata, la colt de strada, analizand lumina din arad). mi-am dat seama, cand m-a intrebat, ca nu stiu cum e lumina aici. nu disting nuantele luminii. stiu cand e soare si cand nu e soare, atat. imi amintesc nuantele precise ale luminii de ora 6 dintr-un august insorit de la arad, disting clar lumina dupa-amiezelor de iulie sau de august de la ghioroc, o, ce diferite sunt, imi amintesc perfect dupa-amiezele bizar de insorite din noiembrie si lumina lor, imi amintesc lumina de dimineata din camera mea, lumina (cred ca inventata de mine) din fata blocului bunicilor, lumina cu totul unica din octombrie de la bucuresti, lumina din miezul zilei de la moneasa dintre munti, atatea si atatea nuante, care invaluie oamenii si obiectele si le dau nu numai o singura viata, ci multe, multe vieti.

No Ribbon

Alex,

Devendra ar putea canta si Elvis, ca tot Devendra ar fi. La un moment dat mi s-a parut ca canta Be My Lover. Pe final, 'move so psychedelically'. Si totusi, fara panglica. (Un bou in spatele meu, tot timpul facea uuuuuu aaaaaaa). Inele, barba, sunete, plete, I wanna live in Jamaica. Cum e sa te cheme Devendra?

'What Not To Wear'

Mai nou nu ma pot dezlipi de o emisiune tv, numita 'What Not To Wear'. La inceput mi-am zis sa ma uit ca sa imi insusesc vocabularul la zi din domeniul modei. Treptat a trebuit sa admit ca ma intereseaza emisiunea in sine. (Din cate imi amintesc am vazut emisiunea asta sau alta similara si in romania, dar nu am staruit).

Scenariul e cam acelasi de fiecare data. Ii avem pe cei doi stilisti, Clinton si Stacy, un fel de politisti ai stilului, ironici si malitiosi, dar desigur bine intentionati. Apoi victima, o tanara obisnuita dar clar depasita de exigentele vestimentare, lipsita de cel mai elementar discernamant in privinta aspectului ei si total dezinteresata de felul in care arata. Misiunea celor doi stilisti este sa o indrume in alegerea garderobei optime si sa scoata tot ce e mai bun din ea. Aceste fete trec prin toate umilintele posibile, pentru ca in final sa straluceasca: li se filmeaza in secret garderoba in tot ce are ea mai jalnic, isi privesc familia si prietenii plangandu-se de cat de sleampata este desi e o fata atat de buna si frumoasa, suporta sarcasmele celor doi stilisti, indura chinurile confuziei si neajutorarii in magazinele new-yorkeze, oglinzile din cabinele de proba, complexele si frustrarile. E un proces dureros de desprindere de vechiul eu, dar stii ca la capatul lui, de fiecare data, se va revela o fiinta cu totul sclipitoare. Tanara, acum stralucind in toata splendoarea ei, revine in mijlocul familiei si prietenilor, care plang de bucurie si o aplauda. Apoi o vedem pe strada, plimbandu-se in diverse tinute, radiind incredere in sine.

Poate ca tonul acestei relatari pare un pic ironic, desi nu mi-a fost in intentie. Emisiunea asta chiar ma emotioneaza. E ceva tulburator in orice om care se descopera pe sine. E unul din lucrurile care nu inceteaza sa ma miste: sa vad cum oamenii se descotorosesc de balastul in care zaceau si scot la lumina ce au ei mai bun si mai frumos. Alchimie, baby.

Vis

Azi am avut primul vis in care actiunea se derula in Canada. Se facea ca trebuia sa ma mut pe Commercial Drive iar eu mi-am dat seama ca imi place foarte mult sa locuiesc in North Vancouver si nu vreau sa ma mut de aici. In sine visul nu e cine stie ce, insa e primul vis in care eu ma vad pe mine aici.

Şi-aşa-mi vine câteodată (I)

Cum veneam eu agale de la lucru, urcand delusorul, imi vine in minte un cantec de jale, poate cel mai de jale pe care eu il cunosc din folclorul romanesc:

Şi-aşa-mi vine câteodată, să dau cu cuţitu-n piatră.

Nu cred sa fie cineva care nu il stie, daca si eu il stiu. Insa pana acuma nu m-am gandit deloc la el. Numai aceste doua versuri, daca te apleci putin asupra lor, tradeaza o furie uriasa, si in acelasi timp fara iesire. Cum e sa dai cu cutitu-n piatra? E degeaba: poti sa dai si sa tot dai ca nu se intampla nimic. Poti sa iti dezlantui furia oricat, ca nici macar nu o sa lasi o urma. Revolta fara tel, revolta fara eliberare.

Apoi mi-am adus aminte de continuarea cantecului:

Când s-o-mpărţit norocu, fost-am eu dus la lucru.

Aici deja intram din plin pe taramul fatalismului. Dar un fatalism nu lipsit de umor. Eu, naratorul, nu numai ca nu am fost de fata cand nu stim ce instanta a impartit norocul, dar nu eram pentru ca imi indeplineam datoria. De aici deducem ca pentru autorul popular a merge la lucru este clar contraproductiv, in sensul ca il retine de la o activitate cu sanse mult mai mari de succes, si anume aceea de a sta si a astepta ca pronia cereasca sa isi reverse darurile.

Şi la toţi le-o dat cu caru
Numa mie cu paharu
Nici acela n-o fost plin
Jumatate-o fost venin
Nici acela n-o fost ras
Jumătate-o fost necaz

Sa continui examinarea acestor versuri de o sinceritate zguduitoare. Acum intervine invidia. Ca am fost fraier, mai treaca-mearga, dar se pare ca sunt singurul fraier. Asta e cu adevarat grav. Si ce e si mai grav, e nu doar ca am primit mai putin in comparatie cu ceilalti, insa si ce am primit e compromis. Cu alte cuvinte, ceilalti primesc mult si bun, eu putin si prost. Si asta doar pentru ca s-a intamplat sa fiu la lucru...


Pornind de la aceste consideratii, am ajuns sa ma intreb, naiv si in pur stil 'dat cu cutitu-n piatra', de ce lucrurile se petrec in asa fel incat eu sa nu pot sa stau in tara mea. Brusc mi s-a parut nefiresc si nedrept si anormal ca eu sa nu pot sa traiesc si sa muncesc in tara mea. De ce tara mea nu e buna? De ce? Acum simt ca mi-as putea dedica ani din viata ca sa raspund la intrebarea asta.

C.C.

Una din bataliile pe care le duc acum este cea cu limba engleza. Viata aici a devenit o inepuizabila Lectie de Engleza, intrerupta doar de binecuvantatele ore de somn, care sper sa nu fie si el cotropit de ravna mea lingvistica. Rare sunt momentele cand ma uit la o emisiune tv fara a avea la indemna caietul de cuvinte si expresii. Ziarul nici nu ma apuc sa il citesc daca nu am la mine ceva de subliniat cuvinte. Nici sa conversez relaxat nu reusesc, ca mai sesizez cate un cuvant si ma tot gandesc apoi sa nu uit sa il notez, fie ca sa il folosesc si eu, fie ca sa il caut efectiv in dictionar. Deci lupta imbraca doua aspecte: 1.activarea limbii engleze deja asimilate insa neutilizate, si 2.invatarea noilor cuvinte si expresii. De asemenea, eforturile mele se indreapta si spre deprinderea cliseelor verbale la zi. Nu ca ador eu cliseele, dimpotriva, insa trebuie sa le stiu. Evident ca pot sa ma exprim asa incat sa ma fac inteleasa, insa e stanjenitor si apasator pentru mine sa comunic precar si bazal. Am crescut intr-un cult, chestionabil la urma urmelor, al cuvintelor. Nu as fi anticipat ca va fi asa o lupta inversunata cu limba engleza. Iar atasamentul fata de limba romana este clar peste asteptarile mele. De fapt, un curios fenomen, explicabil in fond. Limba romana mi se activeaza intr-o masura mult mai mare, fara precedent, as indrazni sa spun. La inceput am pus asta pe seama dorului de casa. Dar apoi mi-am dat seama ca, infruntandu-ma eu zi de zi de dimineata pana seara cu limba ebngleza, mi s-a activat un fel de Centru al Cuvintelor. Acest Centru actioneaza si asupra limbii romane, si anume scotand la lumina fondul latent al cuvintelor si structurilor lexicale din limba romana.
Insa remarc ca majoritatea romanilor care traiesc in afara granitelor tarii nu au marturisit aceasta lupta. Sa nu o fi avut? Sa nu fi fost asa de importanta? Sau asa de incrancenata? Imi dau seama uneori ca sar calul si ca ar trebui sa am rabdare, dar eu vreau sa accelerez procesul.
Si ca si cand toata aceasta lupta interminabila nu ar fi de ajuns, mai si incerc sa o duc discret, fara ca cei din jurul meu, vorbitorii nativi, sa isi dea seama ca eu nu as vorbi engleza asa, natural. Si tocmai din pricina asta, a lipsei de onestitate in fond, si a ambitiei orgolioase, uneori ma blochez stupid si atat de penibil. Vreau sa spun ceva cat se poate de fluent si la zi si cu un accent cat mai acceptabil, si de tare ce imi doresc, ma opresc la un moment dat si nu mai stiu nimic, in capul meu e un vid si parca nu as fi vorbit niciodata nicio limba. Secundele alea infinite ma arunca in cele mai negre prapastii.

Asemenea unei simfonii, ma emotioneaza si ma face fericit. Ma inalta.

'E un oras vechi, vechi. Ma gandesc ca o fi bine ca e vechi, nu? Ca daca ar fi nou nu ar avea atatea locuri frumoase'. Din filmul care m-a emotionat la lacrimi in dimineata asta. Multumesc M.

Trei linii

Aici imi place sa intru in vorba cu oameni necunoscuti. Nu m-as fi gandit. Intr-un fel imi vine sa imi ajustez postul "M".

Cum stateam eu azi la pranz pe terasa, era cald, intru in vorba cu patronul restaurantului. Punjabi - Jimmy. Evident ca nu am ghicit de unde e, eu am avansat un naiv "din Grecia". Mirosea a parfum bun, avea parul ondulat dat pe spate in stil italian. M-a intrebat de unde sunt, i-am zis, mi-a zis ceva despre ce greu o duc agricultorii in Romania, i-am explicat ca da, asa e, dar ca e frumos la tara. Atunci a avut privirea aia dupa care eu mor, privirea inauntru si in urma, si mi-a spus ca stie, ca si la ei e frumos la tara. Si apoi mi-a mai zis ca numai aici si-a dat seama cate ar fi putut sa faca la el in tara si nu a facut, a plecat de acolo, de ce. Ce coincidenta! Si eu ma gandesc la asta, i-am spus. Apoi, inflacarat, scoate un pix si pe servetelul de pe masa, imi deseneaza doua linii:
2). ______________________

1). ______________

Imi explica ca linia 1) e tara de unde am venit si linia 2). e tara in care am venit. Normal ca privind lucrurile de la 1), 2) pare mai mare, mai bun, mai mult.

Dar.... Si mai deseneaza o linie, deci:
3)._________________________________________________

2).______________________

1).______________

Dupa care se uita la mine sa savureze efectul celei de-a treia linii. Eu zambesc si ii spun ca inteleg unde bate. Imi explica, totusi, ca privind de la 2). tara in care ai venit si cu care te-ai obisnuit, la 3). un fel de ideal, iti dai seama ca nici 2). nu e de fapt cine stie ce. Ii spun ca eu inca privesc de la 1). la 2), dar ca incep sa il inteleg cum e sa privesti de la 2). la 3).

'My socks are fine'

Imi place sa admir. Si mai mult imi place sa co-admir, adica sa am pe cineva cu care sa admir impreuna. Una din admirari am descoperit-o ieri impreuna. O doamna profesoara, cu d mare si p mare. Admiratie de liceeni, mai puternica nu cred ca se poate. Apoi, cronologic, am ajuns si la facultate si de aici la Grisamo, terasa mitica. Stateam cu orele, practic mergeam la scoala pentru asta, sa ne intalnim ca sa plecam la Grisamo, nucleul abia format a ceea ce va deveni Nootka Team. Pe langa noi treceau colegele, cu cursurile in brate, in drumul lor de la scoala la xerox. Noi aveam sfidarea in noi, o sfidare a studiului mecanic si mort in favoarea plinei de freamat prietenii. (Nu o sa uit niciodata sala din Pitar Mos unde, din prima zi, m-am pus cu Miki in banca. Nu o sa uit niciodata unde l-am vazut prima data pe Bogdan, in barul de la Pitar Mos, singurul an in care eu am mai prins barul. Nu o sa uit niciodata cand Miki a inceput prima conversatie cu Stefan, in hol la TNB, in care Stefan cred ca nu a spus niciun cuvant dar facea niste mutre care spuneau tot).

Abia acum, dupa mai bine de zece ani, pot sa ma gandesc la Anii De Facultate Din Bucuresti, pe care nu i-am inteles nici atunci nici dupa, de care imi era frica sa ma apropiu, la care nici nu puteam sa incep sa ma gandesc. Stiam ca la un moment dat o sa-i inteleg, o sa inteleg de ce lucrurile s-au intamplat asa si nu altminteri. Dar acum nici nu mai trebuie sa ma mai gandesc pentru ca imi dau seama ca stiu. Cum sa mai simt nevoia sa ma intreb ce a fost cu Anii De Facultate Din Bucuresti, cand, dupa 12 ani, cu Miki, de Craciun, ne dam cadou exact aceeasi carte, cu Alex am fost in Sintelltown si cred ca acolo am si ramas, cu Stefan avem aceleasi regasiri debordante si fara cuvinte, pe Bogdan si daca acum l-as suna am vorbi despre Jeni Acterian sau Virginia Woolf exact ca atunci cand beam cola toata noaptea si ne culcam dimineata, ca sa nu mai spun ca nu imi imaginez cum as fi fost eu daca nu l-as fi cunoscut pe Marian sau daca nu as fi fost atinsa de aerul pur al lui Christophe.

Yes, 'My socks are fine'.

Gong

Laura a intrat in birou, s-a indreptat spre locul ei, in drum a batut gongul pentru mine, ceilalti au ridicat capul, au aplaudat scurt, apoi s-au intors masinal la lucru.

Acum sunt la Avignon, merg pe strada, e foarte cald, e multa lume (si lumea e o scena), abia astept sa ajung acasa sa bem o bere doua pe terasa de pe acoperis.

Strada

Reality is dreaming
Just below my skin I'm screaming

A trebuit sa ma opresc pe strada, imi venea sa plang, mi s-a incretit pielea, mi-am tinut respiratia, am trait asa un extaz spontan, cum se revarsau sunetele, strada era asa, un videoclip, un film, si ploua, exact ca la concertul Faithless, eu aveam o umbrela neagra, tot ca la concert, si nu era aproape nimeni pe strada.

'Generatia iPod', 'Revolutia iPod', le priveam asa, cu o mefienta detasata, o varianta mai retinuta a sindromului M.A.S.H. Ce eroare, da. Si nu zic de cuceririle obiective, masurabile nano giga, ci de revolutia trecerii pe strada, prin oras, prin autobuz, care toate se preschimba intr-un dans neintrerupt.

Thanks, Ionuka. Da, totul va fi bine.

Orasul

pentru un oras pot sa umblu oricat. sunt intr-o constanta euforie, trebuie sa descopar ceva si descopar. in bucuresti ma plimbam ore in sir, ma uitam in casele oamenilor, in vitrine, la afisele de pe stalpi. intotdeauna descopeream ceva. in budapesta m-am plimbat pe ploaie si ceata. in belgrad iar, pe ploaie, o zi intreaga. in amsterdam era cald si ma exaspera monotonia frumusetii orasului. ma plimb singura sau cu maxim inca doi oameni. orasul e puternic. in arad nu imi mai placea sa ma plimb, nu mai aveam ce descoperi, desi uneori mai descopeream si in arad si atunci eram parca si mai bucuroasa. cand obosesc ma opresc la o terasa, beau o cafea, fumez, ma uit la oameni. rar mananc, si daca mananc o fac mergand pe strada. merg pe strada si sunt convinsa ca trebuie sa existe un zeu al orasului, vreau sa il intalnesc, si de fiecare data il intalnesc. nu cred ca voi obosi vreodata sa umblu prin orase. (deja stiu orasul meu de aici, stiu verva unor strazi si monotonia altora, de la distanta stiu care strada duce la plaja, stiu in fiecare secunda care e nordul, estul, vestul, sudul, stiu precis unde mi-ar placea sa locuiesc si unde nu, stiu unde mi-as duce prietenii daca ar veni aici).

a pleca

Ma grabeam, plina de griji, si deodata a trecut prin fata mea un tren. M-am linistit brusc.

De la 6 ani locuiesc la nici 100 de metri de gara. Bunicul meu a fost sef de gara, bunica mea lucra tot la gara. De fiecare data cand suna prelung o locomotiva, mama ma facea atenta : a murit un ceferist. De cand ma stiu, conduc prieteni la gara sau ii astept la gara. Aud trenurile si asta e zgomotul linistii mele. Cand vad sau aud un tren stiu ca sunt acasa, cu ai mei, stiu ca nimic rau nu mi se poate intampla.

Cred ca de aceea am putut sa plec. Am crescut avand mereu in fata ochilor posibilitatea de a pleca.

si nimic din ce e in jur

uneori imi e asa de dor de viata mea dinainte. de ritmul ei, atat de clar, atat de incet, atat de simplu. acolo tot timpul se intampla ceva. stiu, obiectiv vorbind, ca aici se intampla mult mai multe. insa nu au legatura cu mine. acolo se intamplau mereu lucruri. stiam cateva trasee foarte precise: la ziar, la teatru, la joys, la kf. mai stiam drumurile la bucuresti, la timisoara, la cluj. stiam fiecare drum pentru ce il fac. stiam fiecare om pentru ce il intalnesc. si chiar daca nu erau intamplarile mele (in majoritate erau intamplarile altora), aveau o legatura cu mine. vreau, vreau cu tot dinadinsul sa fiu aici, citesc ziarele, ascult oamenii, ma uit la locuri, insa dintr-o data imi amintesc de viata mea dinainte. atunci, daca nu ma controlez, imi dau lacrimile, si nimic din ce e in jur nu mai conteaza.

theattentive

Port la mine un notes si un pix tot timpul. Daca ies afara fara geanta, in cele 4 buzunare am : 1 telefonul, 2 portmoneul, 3 tigarile plus cheile, 4 notesul plus pixul. De cand ma stiu, oricine avea nevoie de «ceva de scris » putea fi sigur ca eu am.

Mi s-a spus ca nici nu imi voi da seama cum trece un an aici. Eu vreau sa imi dau seama cum trece un an, in general vreau sa imi dau seama cum trece timpul, cum trece viata mea. De aceea stiu ca trebuie sa fiu cat pot de atenta. Fara sa o stiu, de aceea de la 16 ani am agende in care scriu zilnic ce fac. Normal ca nu tot ce fac e important. Dar parca nu pot sa las zilele sa treaca asa.

Unele lucruri si locuri mi le amintesc, pur si simplu, cu o mare precizie. Le-am privit mult.

“Nimic nu exista care sa nu atinga ceva”

Jeroen Brouwers nu poate sa vada « altceva » cand vede clar ceva. Ce vede el, la 4 ani, sunt ororile din lagarul japonez de concentrare Tjideng : descompunerea, moartea, foamea, umilinta, cruzimea. Nu poate vedea altceva. (Si totusi, cum le vede, ce vede dincolo de ce se intampla...) De pe atunci stie ca va retine pe veci aceste lucruri asa cum au fost ele, ca nu va invalui in nostalgie rozalie ce s-a intamplat, asa cum fac ceilalti supravietuitori. Tot de atunci stie ca va trai ca sa scrie ce a vazut... Mama lui, impreuna cu care a indurat lagarul, moare. De aici incepe povestea, rememorarea. Sublima, pana la ultima virgula.

Cambie

Coboram pe Cambie, si o luam la stanga. Pana sa ajung pe 14 era un salon de manichiura, cu manichiuriste plictisite, apoi venea un salon de tatuaje, unde de fiecare data cand treceam macar un raver fuma in fata magazinului. Apoi urmau mancarurile asiatice. Pana sa ajung la City Square mai era o sala foarte mare de yoga, cu pereti de sticla, unde am vazut pe putin 70 de oameni contorsionati, pe un presulet, cu sticluta de apa langa ei. Yogina principala statea pe un postament si dadea indicatii.

Ajungeam la City Square. Aici m-a lovit prima si prima oara stralucirea nord-americana. Acum mi se pare la fel de familiar ca Billa. Cumparam nimicuri, gen tintenpenuri sau notesuri, apoi mancare, dupa asta ma abateam prin food court sa vad oferta. In general nu ma tenta nimic. Apoi, superb moment, la Starbucks pe terasa, cu o cafea uriasa, care deja nu mi se mai pare asa uriasa, unde fumam, citeam ceva ziar si imi promiteam ca o sa scot cuvintele necunoscute, sau ascultam ce vorbeau oamenii de langa mine.

Spre seara inotam mult, aproape fara sa ma opresc. De la un capat al bazinului se vedea atat de frumos turla bisericii ortodoxe ucrainiene, imi amintea de casa. Dupa ce inotam, faceam un tur al complexului, fumand, apoi ma opream pe banca de lemn si ma uitam la fantana si ma gandeam la tot felul de lucruri.

La bazin

uite si tu ce trece vremea. eram azi in bazinul de la complexul de locuinte pacifica si inotam. in bazin mai erau trei copii care se jucau. tatal ii supraveghea de pe margine si le tot spunea sa se joace numai intr-0 parte a bazinului, ca sa nu ma stropeasca. da, ei bine da: eu inotam bras, cu capul afara, ca sa nu imi ud parul, pentru ca desigur, nu avem chef de sampon, balsam, uscat, crema de par, spuma de par si, ocazional, fixativ de par. da, si cum inotam eu asa, sobra si concentrata, si ei se jucau pe langa mine, mi-am adus aminte ca sunt exact ca tantile de la bazinul din padurice, pe care nu aveam voie sa le stropim. mai mult, m-am trezit ca si inot stilul ala hibrid, de care muream de ras cand eram mica, un fel de picioare bras dar pe spate. asa, dintr-0 data, mi-am dat seama ca inotam ca ele si ca imi si place, gasesc ca e relaxant. doamne, si de fapt nici 2 secunde nu mi-ar trebui ca sa ma joc mâţa sub apă.

In The Waves

Paul Gauguin, 'In The Waves',

my favourite, din expozitia Monet to Dali,

Vancouver Art Gallery.

M

Ce inseamna aici, pentru oamenii printre care traiesc acum, revolutia din decembrie 89, punctul 8 din proclamatia de la timisoara, camil petrescu, premiile uniter, leopoldina balanuta, mihai maniutiu, calea victoriei, colectia cotidianul, iubirea fedrei, otv, isteriile lui becali, etc etc etc? Raspuns evident: nimic. Si nu vor insemna nimic niciodata. La fel cum pentru mine China inseamna vreo trei lucruri, ca pentru ei Romania. Si atunci ce fac toti emigrantii cu fondul cultural cu care au venit ? Unde se duce el ? Ce ramane din el ? Se sterge pur si simplu ca si cand nu ar fi existat ? Ce se intampla cu valorile culturale care au determinat formarea unui om intr-un spatiu cultural anume ?

Nu stiu exact ce inseamna multiculturalitatea, dar daca ea inseamna reducerea fondurilor culturale la minimum inteligibil pentru toate lumea, asa incat sa putem comunica elementar, asta inseamna saracire. Cum voi putea eu vreodata sa il inteleg altfel decat superficial pe un vietnamez, pe un coreean, pe un canadian. Sau ei pe mine ? Ne putem gusta bucatele, ne putem povesti Stiati Ca-uri din tara fiecaruia, ne putem imbata din bautura specifica, dar totul ramane, oricum, la o mare suprafata. Multiculturalitatea pare o utopie.

Nu credeam inainte sa ajung aici ca fondul meu cultural este in asa mare masura determinat de spatiul in care m-am format timp de 30 de ani. Credeam ca sunt deasupra acestor determinari. Normal, aici raman valorile unanim acceptate / cinstea, harnicia, bunatatea / insa ele se sustrag discursului narativ. Nu pot fi povestite.

Imi aduc aminte ca, pastrand proportiile, la Arad se petrecea acelasi lucru. Am asistat la dezbateri interminabile privind diferentele dintre oamenii din Sebis si cei din Curtici. Mai mult, cei din Sebis pretindeau ca nici ei nu-s toti la fel, sunt diferente intre cei din partea asta a dealului si cei din partea cealalta a dealului. Erau inclinati sa vada diferentele. Insa nu se poate nega ca fondul comun al unui om din Sebis si al unuia din Curtici, jud. Arad, este mult mai extins decat cel al unui vietnamez si al unui roman.

Ce ramane ? Ce ?

"Draga Ionel, asta noapte te-am visat..."

Eram in Arad si eu am venit la tine acasa, aveai un apartament cu o camera mare, sofisticata, cam intunecata, cu multe obiecte. Si am vorbit si tu te-ai indreptat spre mine, cu un gest care transmitea o incercare de tandrete, si eu am raspuns cu un gest de respingere care in cateva secunde doar s-a transformat intr-un gest de o imensa iubire, coplesitoare. (Era un joc de oglinzi acolo, tu veneai din spatele meu si eu te vedeam in oglinda, si tot in oglinda ma vedeam si pe mine). Si apoi mi-am dat seama ce am facut si am plecat. Si dupa cateva zile iar ne-am intalnit, pe strada cred, si am vorbit foarte putin, si eu imi doream sa plec, imi era frica de ceva si simteam ca e mult mai bine sa plec. Si am plecat. Da, cam atat.

asa e in teatrul suedez

cu cateva saptamani inainte de a pleca, la teatrul din arad s-a jucat, in premiera pentru micul nostru oras, un spectacol al unui teatru din suedia. 'o intamplare stranie' se numea. dupa vreo 15 minute de la inceperea reprezentatiei, se strica videoproiectorul, spectacolul se opreste, in cateva minute situatia se remediaza. dupa care, regizorul - de origine romana - anunta ca actorul va relua spectacolul de la inceput, adaugand in fuga 'asa e in teatrul suedez'. o fi, n-o fi? oricum - cine sa il contrazica?

imi amintesc des de faza asta de cand sunt aici.

asceza

eram sigura ca o sa reusesc sa nu transpara absolut nimic in theattentivedreamer dupa 11 iunie 2007. ca o sa scriu tot asa, tvr cultural. o naivitate. acuma sunt 2% dreamer si 98% attentive.

am fost la un beach party, stiu ca suna bine, da nu e ce se crede. e asa, o sura, daca nu stii nici nu simti ca ar fi un ocean acolo. la fel de bine ar putea fi si ghiorocu. a cantat o trupa mai ska, asa, se chema los furios. haha. si eu muream de frig, chit ca eram cu pardesiul pe mine si cu un pulovar in jurul gatului (lumea era in tricou). si acolo la o tigara am aflat de la un american fumator ca in california nu mai e cool sa fumezi si tot acolo am aflat ca prietenia in iran e ca in romania. adica prietenii care se cunosc de multi multi ani stau cu orele si beau si vorbesc si beau si vorbesc.

si ma gandeam la mitul pesterii, ca e splendid soarele, da si in pestera e fain (in alt fel fain / asceza).

aici ai voie sa calci pe iarba. aici trebuie sa iti placa animalele. aici nu trebuie sa fii fumator. aici nu este bere la supermarket. aici e atata liniste, toti oamenii sunt linistiti, blocul e linistit, strada e linistita, zona e linistita, linistiti-va!!

(cand voi sti mai multe voi aborda si chestiunea cultului sanatatii)

si atata abundenta, se revarsa produsele, doamne, raionul de bomboane e ceva.

O chestiune de alegere

Prima cafea la Starbucks, uriasa, din pahar cu protectie pentru maini, pe terasa, fumand si privind oamenii si citind The Vancouver Sun. Aimee (Amy), fetita blonda de 5 ani a lui James, spunandu-mi ca ma iubeste pentru ca "you are family now". Noaptea cu masina in downtown, uimirea, stralucirea. Revolta retinuta cand am intrat in oras de la aeroport si am vazut toate casele alea dichisite si cu vegetatie cocheta si m-am gandit la oamenii minunati din arad care stau in blocurile mizere din vlaicu sau de la gara (insa la urma urmelor ce conteaza). Gentiletea generalizata, care acasa ar fi considerata naivitate si taxata ca atare. Strazile atat de simple: perpendiculare si paralele, cu nume si cu numar. Doar gandul la o seara in joy's, una banala, nu una intensa, si imi dau lacrimile. (Trebuie sa nu ma gandesc ca sa purced). "Casa e casa, radacinile-s radacini", cum ii marturiseam intr-un elan prietenului marius. E o chestiune de alegere, clar.

E noapte si sunt acasa. Mai sunt 9 ore.

Si azi nu am mai inteles deloc de ce trebuie sa plec. Nu vreau sa plec. Ne simteam asa de bine. Am plans, mi-e frica. E un sfarsit al lumii si inca nu vad nici un inceput al altei lumi. Nu dramatizez, chiar asa e. Si toata iubirea din jurul meu, si toata linistea. Nu inteleg ce m-a apucat. Ma trec fiorii.

E dimineata si sunt acasa. Mai e o saptamana.

E dimineata si sunt acasa. M-am trezit la 5. Credeam ca voi dormi patru ore pe tren si nu am dormit. Am avut revelatia completa: mai e o saptamana. M-am inselat crezand ca lucrurile se vad mai clar noaptea. Nu, dimineata. Si dimineata nu e o claritate inselatoare, e doar cruda. Imi veneau neincetat in minte lucruri si mi se sfasia inima de durere. Cum stateam cu tata la cafea la terasa de la cofetarie si el vorbea de basescu si de bush si mai rar despre printul charles. De ziua de pizza cu mama, sambata dupa ce beam interminabil cafeaua si mama de fiecare data spunea exact aceeasi chestie, “pizza e un lucru bun”. Vedeam chipurile prietenilor mei, zambind si privindu-ma. Cred ca asa trebuie sa fie (si se spune ca e) inainte de a muri. Ti se perinda prin fata ochilor imagini din viata ta. Ce am vazut eu azi, in tren, printre lacrimi, au fost imagini de o frumusete coplesitoare.

mai-iunie

am fost exaltata, acum sunt obosita, voi fi din nou exaltata. "pe culmile extazului, pe culmile disperarii", profetea urania cu un zambet şăgalnic in coltul gurii, produs cred de referinta la cioran.

a fost foarte cald, apoi foarte frig, acuma e din nou foarte cald. cand e foarte cald si sunt pe bulevardul revolutiei, imi imaginez ca imi târşâi şlapii pe aleea principala din costinesti.

mi-a cazut un dinte, acuma am unul nou. "podul de piatra s-a daramat/a venit apa si l-a luat/vom face altul pe rau in jos/altul mai trainic si mai frumos". ce filozofie sanatoasa de viata.

m-am indragostit de doua-trei ori pe zi, fulgurant.

anticipez o nostalgie: terasa cofetariei de la astoria. ma linisteste.

vara imi pierd aproape total sentimentul tragic al fiintei. "mai bine prost decat trist", ca sa il citez pe mihoc.

"cand pleci? te bucuri? ti-e teama? definitiv? ce o sa lucrezi? unde o sa stai?" - de cinci sase sapte ori pe zi.

ne-am facut bagajele, plecam in turneu. surorile pleaca in turneul traditional mai-iunie.

'Complicated Premonition'

Kazimir Severinovich MALEVICH

A Ribbon

alexedi,

Hierheen is La Pura Vida.

aveam doua variante: hier si hierheen. normal ca am ales-o pe ultima. tot ce e posibil sa fie iesita din uz, dar tu ma intelegi. HchhchH.

aici semnez: Ma duc la baie si ma frapeaza prezenta cazii in locul cabinei de dus. Dau sa cobor sa fac cafeaua. Nu cobor, ca nu am unde. Realizez ca daca ies in gradina, ies si din casa, iar asta e ciudat.

si mai semnez undeva, de data asta in nu stiu ce calitate, in orice caz nu Grace: Naratorul a ramas in Studiourile Paramount, doar ca povestea lui e una fericita, cu gradini in candida dezordine intre case de turta dulce; spusele lui sunt amniotice, calde si larg zambitoare- nici urma de cadenta realmente cinica in studiouri. Tom? Tom merge la birou si isi justifica in continuare alegerile cu cea mai egoista nonsalanta.

ce fain ar fi numai sa semnez. metaforic vorbind, cred ca oricum numai asta am facut. de cate ori lumidé?

(eu acuma sunt in drum spre alkamaar, e una din acele dimineti care lejer pot fi confundate cu o dimineata-reper din viata mea in patrie, insa nostalgia asta e una din preferatele mele. e din aia cu voluptati, cum ar zice phillippe, pe care sper sa il scot din cabinet macar cu o jumatate de ora mai devreme).

alex: libera la mare sau libera sub soare? stiu ca acestea pot parea sinonime, insa tu fara indoiala stii ca sunt antonime. si acuma, daca te uiti in dreapta, vezi cocorii.

aici

aici as putea sta cu anii, fix in acest loc. aici este casa pe care o imaginam ca fiind ideala dar nu stiam cum sa o explic. aici e phillippe. aici am intrat cu alexedi intr-o alimentara si vanzatorul ne-a dat sa gustam o bucata de salam. aici se uita marguerite la noi si scaunele isi vorbesc in toata nobletea. aici e camera mea olive. aici e cum ar trebui sa fie tot timpul.

Dat fiind ca...

Aceasta insemnare din Miguel de Unamuno - Jurnal intim raspunde cel mai bine intrebarii de ce ma gandesc eu la moarte. Niciodata nu am gasit ca fiind deprimant sa te gandesti la moarte, ci de-a dreptul esential. Chestia e sa ai timp; sau daca nu, sa iti faci.

13

Un film impecabil: 13-tzameti. Curat, de un dramatism esentializat. Ravasitor momentul de inceput, cand vantul rascoleste, prevestitor, toata casa.

Nothing

Music >>

Iuno >> Amsterdam, Netherlands >> nu-jazz / trip hop / other

minunata >> piesa Nothing

Krum si Dhany

Am revazut Krum. Am ris foarte mult si de data asta, insa m-am emotionat foarte tare. Acele emotii atat de puternice incat abia le faci fatza. Ca si emotiile violente pe care le am uneori cand vad o batrana cocosata abia miscandu-se pe langa ziduri cersind. Sau un copil pistruiat care vinde flori prin baruri ca l-a trimis bunica. Sau cand imi aduc aminte de vreo vorba rastita pe care i-am spus-o mamei, care era plina de bune intentii. Sunt niste emotii foarte foarte puternice, cu care nici nu stiu ce sa fac si care ma coplesesc. E o mila infinita si neputincioasa.

Si e o melodie, se cheama Every Single Day si e interpretata de Benassi Bros feat. Dhany. E ceva... Adica e shit, recunosc, si muzica si videoclipul, dar asa ma emotioneaza. Cand o aud intr-un magazin, sau in taxi, sau in tramvai, exult. Aceasta melodie corespunde nivelului primar al melancoliei mele.

Ferestre

Vis.
Ma aflam impreuna cu doi prieteni, neidentificabili in viata reala, intr-o bloc cu multe luminatoare si multe ferestre si multe incaperi. Ferestrele erau foarte foarte mici si nu stiu de ce noi tot trebuia sa trecem prin ele ca sa ajungem nu stiu unde. Dar erau atat de mici ca nici nu ne puteam imagina ca o sa putem trece prin ele. Totusi, de fiecare data reuseam. Inainte treceau prietenii si apoi eu. Si tot asa, am trecut prin mai multe ferestre. Insa la un moment dat, inaintea unei asemenea treceri, mie fereastra mi se parea de data asta chiar prea mica, desi ceilalti trecusera de ea si imi tot spuneau sa vin si eu. Si eu ma uitam si ma tot uitam la fereastra aia incredibil de mica si cum ma tot uitam asa, am observat ca de fapt ea se putea mari si in sus si pe laterale. Am fost foarte bucuroasa ca am descoperit asta si am trecut.

Sa ma agit?

Stiu ca ar trebui sa imi fac tot felul de planuri, de calcule, de liste, sa bifez, sa incercuiesc, sa elimin, sa rezolv, sa traduc, sa printez, sa aranjez, sa cer, sa cumpar, sa sortez, sa impart. Adica sa ma agit. Si nu fac nimic din toate astea, cu exceptia mersului la dentist. Si de aici rezulta o vaga constiinta incarcata; insa in adancul forului meu interior stiu ca toate vor fi fiind rezolvate in momentul in care va trebui sa fie rezolvate. Chiar noaptea asta am visat nu numai ca imi faceam bagajul in ultimele minute, si ca inevitabil am uitat ceva, cosmeticele parca, ci si ca am uitat sa fac lista cu ce am in bagaj si ma tot intrebam daca o lista scrisa de mana, in avion, e la fel de valabila. Evident ca nu voi ajunge in situatia asta extrema oarecum, insa nici departe nu voi fi. Din nu stiu ce motiv, nu ma pot mobiliza pragmatic vorbind decat pentru o tinta care e foarte aproape de prezent. Nepragmatic vorbind, de pe acum ma mobilizez pentru cum sa vad viata la 60 de ani. Pana atunci, sa ne lasam purtati de serenele acorduri Efterklang.... .... .... .....

'A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?'

Aici e aproape tot trecutul meu. Ma intalnesc cu el pe strada, zilnic. Da buzna in viata mea in cele mai improbabile momente. In tramvai o vad pe profesoara de biologie din clasa a saptea. La piata dau de colege ale mamei mele care ma cunosc din prima zi in care m-am nascut. Tot felul de oameni declanseaza tot felul de rememorari.
(Blocul bunicilor mei, care egaleaza pentru mine cu paradisul copilariei, este la patru statii de tramvai de mine. Daca m-am dus de doua ori in ultimii sapte ani sa il revad. Si atunci emotia a fost coplesitoare. Ceea ce vreau sa spun este ca intalnirea cu trecutul trebuie sa fie o sarbatoare. Nu asa, sa navaleasca zi de zi, sa te oblige sa te uiti mereu in urma, sa revii la prezent, iar sa te uiti in urma, iar sa revii. E obositoare miscarea asta si sterila).
M-am gandit mult la trecut in ultimele zile. Bine, fac asta de cand ma stiu, insa acuma in cu totul alt fel: cu mintea. M-am gandit la perioadele din viata mea (s-au adunat deja cateva, cam tot atatea s-au si incheiat), la personajele din viata mea (sunt multe, in foarte putine ma mai regasesc azi). Nu imi reneg trecutul, atata cat e, doar tin sa ma delimitez de el si sa revin atunci cand trebuie si atat cat trebuie.
Acolo nu voi mai avea tot acest trecut in fata ochilor, mereu. Cum va fi?

Chestionarul lui Proust

Cu intarziere, raspund invitatiei lansate de Oblia, de a completa chestionarul lui Proust. (Un bun exercitiu de selectare-triere-autoapreciere, la capatul caruia mi-am dat seama ca: nu imi place nici un fel de pasare, ca imi plac toate florile, ca nici nu imi pot imagina cum as vrea sa mor, si nici care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire, ca nu am vreun ganditor preferat). Ce a ramas...

1. Principala mea trăsătură: interioritatea
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat: bunul-simţ
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: bunul-simţ
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: subtilitatea
5. Principalul meu defect: indecizia
6. Îndeletnicirea mea preferată: cărţi/filme/muzică/teatru
7. Fericirea pe care mi-o visez: să stau într-o cameră mică dintr-o casă mare cu Ionuka şi cu prietenii mei şi sa citesc, să mă uit la filme, să scriu, să văd filme, să vorbim, să mă uit pe geam
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: -
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: oriunde în casa de la punctul 7, numai să nu fie foarte frig sau foarte cald
10. Culoarea mea preferată: alb
11. Floarea care-mi place: toate
12. Pasărea mea preferată: -
13. Prozatorii mei preferaţi: Gabriel Garcia Marquez, Virgina Woolf, Marguerite Yourcenar, Knut Hamsun, Nina Berberova, Herman Hesse, Henry de Montherlant, D.H. Lawrence, Julian Barnes, Philip Roth, Aglaja Veterany
14. Poeţii mei preferaţi: Ion Caraion, Emil Botta, Shakespeare, Emily Dickinson, Pablo Neruda, Paul Verlaine
15. Eroii mei preferaţi din literatură: Hamlet (Hamlet de Shakespeare), Ignatius J. Reilly (Conjuraţia imbecililor de John Kennedy Toole), Calliope Stephanides (Middlesex de Jeffrey Eugenides), Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger), Venedikt Petrovici (Underground de Vladimir Makanin), Florentino Ariza (Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez)
16. Eroinele mele preferate din literatură: Jeni Acterian (Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit de Jeni Acterian), Ursula (Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez), Jane Eyre (Jane Eyre de Charlotte Bronte), Sue (Jude neştiutul de Thomas Hardy), Smilla (Cum simte domnişoara Smilla zăpada de Peter Hoeg), Maggie Tulliver (Moara de pe Floss, George Eliot).
17. Compozitorii mei preferaţi: J.S. Bach, George Enescu, Tellemake, Philip Glass, Antony Hegarty, Angelo Badalamenti
18. Pictorii mei preferaţi: Tonitza, Pallady, Vermeer, Modigliani, Schiele, Ingres, Renoir, Sisley
19. Eroul meu preferat din viaţa reală: -
20. Ce urăsc cel mai mult: lauda de sine
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: îndrăzneala
22. Cum aş vrea să mor: -
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: cele din timiditate
24. Deviza mea: ‘Trăiţi îngrijit’ (Doina Cornea)
Cele trei întrebări adăugate de Oblia:
25. Gânditorii mei preferaţi: -
26. Mitul meu preferat: Orfeu şi Euridice
27. Atleţii mei preferaţi: Roger Federer

Mai departe, către Ionuka, flu_viu, stingo

ce as vrea

as vrea ca in jurul meu sa fie curatenie luna, as vrea sa pot vorbi oricand si oricat la telefon cu ionuka, as vrea ca oamenii sa citeasca mai mult, as vrea sa mananc orice si oricat fara sa ma ingras, as vrea sa nu ma imbolnavesc de nimic niciodata, as vrea sa fiu bagata in seama nici mai mult nici mai putin decat vreau eu, as vrea sa vorbesc spaniola, as vrea sa citesc vietile sfintilor, as vrea sa nu trebuiasca nici o zi sa muncesc ceva ce nu imi place deloc, as vrea sa stau cu philippe cel putin cateva luni, as vrea sa alerg foarte mult, as vrea ca oamenii sa trieze drastic fleacurile cu care iti inunda auzul, as vrea sa scriu cu mult mai multa usurinta, as vrea ca romanii sa fie un popor demn, as vrea sa cunosc justa masura in fiecare minut al vietii, as vrea sa stiu mai multa istorie, as vrea sa pot vorbi in public chiar sa pot vorbi cuceritor in public, as vrea sa am de trei ori mai multa energie, as vrea sa imi croiesc singura hainele, as vrea sa imbatranesc intelept, as vrea ca ritmul lumii de azi sa fie mai lent, as vrea sa tin minte ce e de tinut minte si sa uit ce e de uitat

Quijote

Ada Milea / Quijote

Sancho:
De ce nu mă laşi să zic cum zic
când înţelegi ce vreau să zic?

De ce numai eu mă bucur de bucuria ta
şi tu nu te poţi bucura de bucuria mea?
De ce numai eu ma-ntristez de-ntristarea ta
şi tu nu te poţi întrista de-ntristarea mea?

De ce nu mă laşi să zic cum zic
când înţelegi ce vreau să zic?

**
Ada Milea mi-a patruns definitiv in suflet intr-o dupa-amiaza mirifica din aprilie 2004, cand intr-o liniste ireala si intr-o lumina aproape palpabila, am simtit ca fiind al meu dorul lui Apolodor pentru fratii lui din Labrador.

A vision

.................................. by

Pod

Nu vreau sa imi prelungesc trecutul in prezent. Nu vreau nici sa ma despart de trecut. Toate aceste obiecte... Penarele din liceu, al meu si al Ionukai, cursurile mele din facultate, cursurile mamei mele din facultate, casetele din anii 90, papusi din casa bunicilor, cutiute cu amintiri, scrisori, desene, martisoare, biletele. Sunt omul care are nevoie de un pod. Incursiunea in pod.

Bunul-simt

"Descartes nu are dreptate când afirmă că bunul-simţ este 'la chose du monde la mieux partagée'. Din contră, mie mi-a apărut întotdeauna ca o însuşire de excepţie; întâlnirea cu superiorul bun-simţ, care îţi deschide ochii în faţa vastelor şi profundelor evidenţe, mă zguduie ca prezenţa geniului. Bunul-simţ nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenţei, un succedaneu inferior al acesteia. Există (şi cât de adesea) inteligenţă fără bun-simţ, dar bun-simţ fără inteligenţă nu. [...] Se confundă mai totdeauna bunul-simţ cu simţul comun; e adevărat că merg o bună bucată de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simţul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul-simţ îşi urmează fără greşeală drumul ajungând la descoperiri senzaţionale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E darul de 'a simţi bine', de a discerne, de a-şi reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni".

*fragment din Alexandru Paleologu, "Bunul-simt ca paradox"

Iubirea Fedrei

"Iubirea Fedrei" de Sarah Kane, montata de Mihai Maniutiu la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad este de 4 ori nominalizata la Premiile UNITER: cel mai bun spectacol, cea mai buna scenografie (Doru Pacurar), cel mai bun actor in rol principal (Zoltan Lovas), cea mai buna actrita in rol principal (Irina Wintze). Gala UNITER va avea loc in 23 aprilie.

"Draga Ionel, asta noapte te-am visat..."

Eram in arad, care nu era chiar arad, si mi-am adus aminte brusc ca trebuia sa ne intalnim si am intrat in panica pentru ca imi dadeam seama ca nu puteam sa ajung la ora 8 sa ne intalnim asa cum am stabilit. Si atunci am inceput sa ma grabesc, si parca orice faceam dura mult mai mult decat oricand. Si am urcat in tramvai, unde timpul trecea infinit de greu, si eu eram mereu cu ochii pe ceas. Resimteam fiecare secunda care ma intarzia, si tramvaiul parca intentionat se oprea la fiecare semafor, si batranii parca intentionat se miscau mult mai incet. Si ma tot gandeam daca ma mai astepti dupa ora 8. Si, ciudat lucru, cand am ajuns unde stabilisem ca ne intalnim, nu m-am oprit acolo, ci m-am dus mai departe la o casa unde stiam ca te gasesc. Era 8.30. M-am invartit in jurul casei, pe peretii cladirii erau multe anunturi cu 'traduceri', tot ieseau oameni la geamuri, pe unii ii cunosteam, pe altii nu. In cele din urma cineva m-a chemat in casa, si erai acolo si ne-am asezat pe niste scaune inalte de bar portocalii dintr-o camera goala. Si am vorbit si am ris.

Melancolii si propozitii

printre altele, melancoliile ma tin in viata. si propozitiile perfecte.

'Emotionat, iese pe hol, sa se linisteasca', dintr-un text al lui catalin lazurca aparut in 'orizont'

copilul din tramvai, timid, cu privirea in jos, care la un moment dat a zambit, din senin, uitandu-se tot in jos

dupa-amiaza din octombrie anul trecut, cu miki si cristi, la strand; impecabila

privirea unui om, cu care nu impartasim foarte multe, cand i-am dat un cd cu muzica. cum tinea cd-ul in mana, inca, la mai bine de un sfert de ora dupa ce i l-am dat.

'Eu as fi fericit', dintr-un alt text

p.s. si sa nu aud expresia 'melancolie blegoasa', va rog. ma ucide.

p.p.s. ieri noapte m-a trezit un cutremur. a fost asa de ciudat; nu era cazul, stiu, dar am trait iminenta mortii.

(Cartofi)

Normal ca aveam despre mine impresia ca pot sa mananc orice, ma rog, orice intra in sfera lacto-ovo-vegetarian. Ca nu ma dau inapoi de la exotisme, ca sunt deschisa si emancipata. Ei bine, a fost o iluzie.
Invitata la o cina, am mancat tot ce ni s-a oferit. Patru feluri de mancare, din care cunosteam doar jumatate dintr-unul (cartofi). Am mancat pentru prima oara peste cu sos de busuioc. Supa crema de dovleac. Anghinare. Ravioli cu prune. Mancaruri excelente, rafinate, speciale. Am apreciat. Insa bunul si batranul meu stomac, atat de credincios mie, a dat semne clare ca nu tolereaza experimentele.
Da, mi-a fost rau. Foarte rau. Nu un rau localizat, precis, de la ceva anume. Un rau persistent, difuz. Un rau care m-a tinut treaza pana dupa 5 dimineata. Timp in care, printre altele, mi-am remodelat, realist, Portretul Meu Culinar. Iata-l:

Sunt un om simplu. Gusturile mele sunt banale, mananc mancarurile cu care am fost obisnuita de mica. Nu am curiozitatea sa incerc ceva nou. Cartofi+mazare va ramane probabil pe veci mancarea mea favorita. Nu am pretentia ca bucatele sa fie gatite la perfectie. Daca nu sunt unsuroase, e ok. Nu frisonez la combinatii alambicate. Ma multumesc dimineata cu un senvici cu unt, branza si rosii si pot sa o tin asa mii de dimineti. Nu tin sa variez mancarurile. Dintre fructe prefer oricand merele. Mi-e o greata eterna de anumite chestii, pe care nimeni niciodata nu ma va convinge sa le gust macar – ciorba de burta, shoric, racituri, carnuri in general. Rar imi e pofta de ceva anume, si atunci, cel mai probabil, de o paine bine coapta. Sunt usor de multumit: sa vina cartofii!

And yet it all seems limitless

Finalul filmului 'The Sheltering Sky', rostit de Paul Bowles, a carui voce ar putea intra in orice fonoteca de aur, de oriunde si de oricand.

Narrator: Because we don't know when we will die, we get to think of life as an inexhaustible well, yet everything happens only a certain number of times, and a very small number, really. How many more times will you remember a certain afternoon of your childhood, some afternoon that's so deeply a part of your being that you can't even conceive of your life without it? Perhaps four or five times more, perhaps not even that. How many more times will you watch the full moon rise? Perhaps twenty. And yet it all seems limitless.

A doua zi

De cate ori am ocazia dorm dupa-amiaza. Cunosc teoria aparent valabila, cum ca iti pierzi timpul dormind de dupa-masa. Eu nu cred asta. Dimpotriva. Mi se pare ca dintr-o zi fac doua zile. In general visez cel mai ciudat in somnurile astea de dupa-amiaza. Iar azi cred ca am intrecut masura cu ciudatenia: se facea ca cumpar. Doar atata faceam in vis, cumparam. Mi-a ramas in minte o poseta plina cu farduri si cosmetice, si dilema mea daca sa cumpar poseta sau toate cosmeticele din ea. Cand ma trezesc o fac negresit cu perplexitate. Evident nu stiu ce zi e, ce ora e, de ce trebuie eu sa ma trezesc, chiar cine sunt eu. Impulsul cel mai la indemana e sa adorm la loc, insa vocea lucida imi spune ca si daca adorm la loc la un moment dat tot va trebui sa ma trezesc si va fi exact la fel. Decid asadar sa fac efortul de desprindere si reintegrare. Mi-am dat seama ca desfasor atunci, spontan, un mecanism de reglare a dispozitiei, care consta in crearea unor ipoteze mai mult sau mai putin apropiate de realitate si rezolvarea lor. M-as mai duce la Avignon daca mi s-ar mai oferi prilejul? Raspund ca da. Cand voi emigra sa iau Biblia cu mine sau nu? Aici nu am inca un raspuns ferm, dar inclin spre da. Sa mananc paine prajita cu rosii sau cu castraveti murati? Cu rosii. Sa scriu pe blog acuma sau mai tarziu in noapte? Acuma. Si asa, incetul cu incetul, restabilesc conexiunea cu realitatea, reintru in cea de-a doua zi din zi.

vis_toamna

din 'vis de toamna' de jon fosse, devenit spectacolul 'vis. toamna' de radu afrim

words that haunt you, images that haunt you

atat de curat

da

A touch of the passé

As putea sta cu orele sa ma uit la pozele, obiectele, diplomele, scrisorile adunate de o familie de-a lungul a patru generatii. "Draga Ionel, Asta noapte te-am visat, erai vesel, si mi-ai trimis un plic, fara hartie numai cu cateva randuri scrise pe el...". Semnele pe care le lasa existentele. Urmele unor oameni.

*din expozitia "Cronica de familie" de la Muzeul din Arad

Zece minute suspendate

Ma urc in tramvai. Ochesc un loc. Nu ma reped la el, nimic nu tradeaza dorinta mea imensa de a sta jos. Ma asez. Urmeaza zece minute suspendate. Zece minute in care nu am ce sa fac, nu sunt obligata sa fac nimic, pentru ca nu pot sa fac nimic. Ma gandesc, pentru a nu stiu cata oara, ca in tramvai e ca-n viata: nu iti poti vedea in deplina pace de tine, de lucrurile care conteaza cu adevarat, decat daca stai jos; altfel, esti mereu preocupat sa iti gasesti un loc pe scaun. Intelegeti ce vreau sa spun. Ma uit in jur, sa vad daca nu ma pot pierde in vreo biografie inchipuita. Nu prea pot. In fata mea, o femeie tipic romanca, cu un breton cret, carunt, iesind de sub o caciula movulie GAP, vorbeste si tot vorbeste cu o alta femeie, care sta cu spatele la mine. In dreapta mea, doi surdo-muti, cred ca barfesc. Ii epuizez rapid. Ma uit atunci sa vad daca nu stranuta sau tuseste careva si trebuie sa ma feresc. Nimeni. Incep sa ma gandesc la ale mele. Ma gandesc cum ar fi sa fiu om de actiune. Nu imi dau seama prea bine cum e asta, insa am niste scenarii cand zic om de actiune. Automat derulez unul, deja exersat. Sunt acasa la mine, in piata garii, si coordonez o echipa de mesteri. Sparg peretii, zugravesc, gletuiesc, ce mai, refac toata casa, timp in care eu ii supraveghez si le dau indicatii. Sunt ferma si amabila totodata. Le dau si cafea si le fac si senviciuri la pranz. Alt scenariu mi se impune. Am o afacere in care eu invart foarte multa marfa, pe care o transport cu tiruri prin europa. Import. Toata ziua vorbesc la telefon, ma enervez, ma ocup ca marfa sa ajunga unde trebuie, la timp, sa fie platita. Nu prea stiu ce altceva mai e de facut aici. Scenariul se intrerupe din lipsa de informatii. In orice caz, cuvintele cheie sunt 'tiruri', 'marfa' si 'telefon'. Imi vine sa rid. Normal. Si pufnesc un pic, mai mult zambesc, apoi ma uit discret in jur sa vad daca cineva m-a vazut. Nu. Apoi, nu stiu cum, imi vine in minte vorba unui voda (Lapusneanu?) 'Daca voi nu ma vreti, eu va vreau'. Ce mentalitate. Apoi aud fara sa vreau o conversatie intre doua femei mai in varsta. Doamne, ce se mai lauda fiecare. Mi se face greata. Si gata cele zece minute suspendate. Cobor din tramvai.

Ce se pierde

'Nicaieri prietenia nu e mai frumoasa si mai directa ca in Romania', spune Patapievici.

sau (tot in termenii lui)

'Ce se pierde atunci cand ceva se castiga'

Secret

Stingo's invitation revealed a surprising thing: so many think about death; and an even more surprising thing: so many think about death secretely. All those silent thoughts...

Gluma

Vorbeam cu Linda, care imi spunea ca trebuie sa mearga la un interviu si ca la interviu, ca sa ai succes, se cuvine mai faci si cate o gluma, si evident ca m-am revoltat si m-am trezit afirmand "Dar gluma e ceva intim".

Beloved Antony; now, beloved David

micoridis: Mysteries of Love

(Lyrics by David Lynch, Music by Angelo Badalamenti / Live)

Sometimes
A wind blows
And you and I
Float
In love
And kiss forever
In a darkness
And the mysteries of love
Come clear
And dance
In light
In you
In me
And show
That we
Are Love

K_T: doamne.
K_T: mi-au dat lacrimile.
micoridis: si mie
K_T: inca imi dau

In the Mirror..

"Señoras y señores, el Club Silencio les presenta - la Llorona de Los Angeles, Rebekah del Rio."



Crying >>>>>>> Llorando >>>>>>>> Mulholland Drive

De pe partea dreapta

Alex,

Dupa o impardonabila, inexplicabila, incorigibila neglijenta, care s-a prelungit nepermis de mult, nu pot sa fiu discreta: te anunt ca de acum voi vorbi cu tine de pe partea dreapta.

Si acum Mulholland Drive, kudos. Sa jeluiasca Bocitoarea din Los Angeles.

La 8 la Podgoria

Phillippe,

Tu chiar ai plecat. Am vorbit si cu Miki adineaori si nu m-a crezut. (Nu stiu daca stii, stii probabil, eu am o chestie cu plecarile: ma devasteaza. Cea mai devastatoare a fost plecarea Ionukai, prima data, in America. Nici acuma nu sunt sigura ca mi-am revenit complet). Cand mancam am facut planul: la 6 jumate au plec la ziar, la 8 ne vedem in colt la Podgoria si mergem la Miki. Seara de bere, incununarea plenara. (Nu am vorbit suficient despre irosire, despre fidelitate nici atat). Apoi eu am venit in camera, mi-a luat cred doua minute sa imi fac testul ala cu capitolele vietii, si cand m-am intors tu iti luai paltonul si mi-a zis ca pleci in Olanda. Cand plecai mi-am dat seama ca nu am o poza cu Tomaso, am incercat sa fac una din balcon, dar deja ai disparut. M-am intors in camera si am incercat sa dorm, nici nu stiu daca am reusit. Ti-ai uitat tricoul cu Avignon, apoi am vazut ca ti-ai uitat si tricoul cu dungi, cel cu care ai venit, pe intuneric. Si niste servetele mai vad aici. Si un pachet de Marlboro, dar cred ca e gol. Apoi am calcat (ce-mi place sa calc). Apoi m-am dus la ziar. Acolo, cat scriam stirea cu "Menajeria de sticla" am vorbit. Apoi am vorbit cu Marian. Iti aducem tricourile.

O euforie, o melancolie, o noua agenda

Stiu ca am inceput sa iau in serios noul an in momentul in care imi deschid noua agenda. (Am agenda din clasa a X-a, inspirata de colega mea de banca, Lia, care primea agende colorate din Franta). 2007-le am inceput sa il iau in serios cu o ora in urma. Ca in fiecare inceput de ianuarie, am completat din memorie si din agenda veche primele zile ale anului, unele obiecte le-am transferat din vechea in noua agenda (cele doua poze romantic-cioraniene cu mine, facute de fotoreporterul Onoriu, cartea de vizita cu copilul alb, poza cu mama din albumul de absolvire de anul trecut, setul de poze tip pasaport cu mine atat de blonda, o imagine cu planeta Terra mov), unele au ramas in vechea agenda (o invitatie la un vernisaj, o legitimatie cred nevalabila la selgros, o foicica cu datele tehnice ale computerului meu), altele au fost redistribuite pe birou (cd-ul cu filmul Wit de la Bogdan, o discheta care prevad ca deja s-a magnetizat, o poza cu mine la teatru intervievandu-l pe actorul Marius Stanescu).

Ceea ce nu inseamna cu nu ma mai melancolizez cand imi aduc aminte de Stefan tacut sau dezlantuit, de winingul cu Alex (il are pe "come to me"), chiar si de deliranta raceala fulger din 31 decembrie 2006 – 1 ianuarie 2007, de invierea mea in mai putin de o ora jumate cu Marian povestind frumoasa si incredibila poveste, de Danutz srl, de casa-strada-recamierul-balconul-baiarevelatiilor-Schiele-myspace-micdejunurile-exaltarile-curateniile de pe Calea Victoriei, de Maria Antoaneta in caldura mochetata a multiplexului, de Miki arad Miki bucuresti Miki planuri, de 'centul' cu Ionuka intre ani, de Tanti Luci "mama filtrelor de ulei", de Christophe la care m-am gandit mult cu care am si visat, de euforii de tot felul.

Il astept pe Phillippe.

?, !

Unul din acele momente in care iti pui sub semnul intrebarii si al mirarii lucrurile care ti se pareau de la sine intelese. Acum, TheAttentiveDreamer.

Totusi, pentru a da seama de o stare - trecuta, prezenta -

open letter

Christophe,
Gonzales Tores is one of my favourite artists. Very very very sensitive, dramatic and discrete. I have a long story with this passion. Like you with Egon. We have beautiful friends :)
I am still in Arad. It is so cold here. Miki is ironing a golden blouse, I am watching a stupid show on tv, and Katalina is playing with a pillow. Marius (makemered) is having a party at home. How great if you were here. We would all laugh.
Tomorrow we are leaving for Bucharest. Long trip. There we meet other friends like Bogdan, Stefan, Alex.We go to each other' s houses, eat, drink and laugh. On 31 december we go to Kristal to a party.
I would like to know where you are, what you are wearing, what you are watching, where you are sleeping, what you are eating (if you are eating:), what color are your walls, what socks you are wearing.

Yours, Marian

I am very very happy so please hurt me

cate idei, cate mancaruri, cate exaltari, cate plecari, cate sfasieri, cate revelatii, cate cadouri, cate starfish, cata caldura, cate prajituri, cate pahare cu picior, cate fericiri, cate linisti..,
va urma

Linu-i lin

Normal ca si aceste sarbatori le-am pregatit in ultimul moment. Mi-am propus sa le iau din timp, civilizat, organizat, insa nu a fost chip. (Si nici ca imi pare rau pentru ca in loc sa bifez liste zi de zi, am trait intensitati in fata carora orice plasa de cumparaturi sau cutie de cadouri devin inutile).
Insa am facut progrese in aceasta goana de ultimul moment. Atata exercitiu in a face lucrurile pe ultima suta da roade, se pare. Am fost nu doar eficienta ci si de un calm incredibil. M-am concentrat perfect, ca pentru situatiile de criza. Cand imi seca energia ma opream pur si simplu si fumam o tigara si intram intr-o stare orientala, cand simteam ca ma cuprinde o furie pe toata lumea care imi statea in cale ma gandeam ca sunt cu ionuka si toate lucrurile astea decurg cu bucurie. Si atat de puternica imi era aura de calm, incat a instaurat acelasi calm in toata Billa. Pe cuvant. Acum cadourile sunt impachetate cu funda aurie, prajiturile stau cuminti in camara (shpaitz / hihii), bucatele sunt randuite in frigider, aranjamentul care tine loc de brad e la locul lui, sa vina colindatorii !!

Vous cherchez encore..

"si maine vom citi impreuna ce ai scris"

"si maine vom citi impreuna ce ai scris", mi-a zis Phillippe.

Lovely Moby

Aflu din pagina 'Oameni' a unui ziar local ca Moby a fost nevoit sa isi inchida restaurantul vegetarian pentru ca pretul unui meniu era mai scazut decat pretul ingredientelor. Spune Moby: 'Am creat mancaruri exclusiv vegetariene cu ingrediente din import. Toti clientii au fost incantati. Insa dupa un timp am realizat ca pierdeam cate doi dolari pentru fiecare comanda'.
M-am topit.

Dragii mei Ionuka, Roy si k.d.,

Mi-ati starnit nesfarsite nostalgii, de aseara ma scald in ele cu o voluptate nemaipomenita. Si va spun: sunt asa niste nostalgii dulci, trandafirii, rozalii, calde, aromate, blande, catifelate, de cand eram la Bucuresti la cofetaria aia comunista unde am facut topul prajiturilor si s-a produs o rasturnare de ierarhie, de la Cluj la Roata si ateptand in curte la Roata imediat dupa ploaie, la TIFF cu Ionuka si cu Cristi de dimineata pana seara, zilele cu Linda si momentul cand deodata pe alee la Moneasa eu am zis 'Concurs' si am inceput sa fugim amandoua si normal ca ea a castigat, de la Semlac din curtea scolii, in acea indescriptibil de minunata lumina de seara de vara cu americanii care ne-au preparat jelly shot, din curte de la Joy’s la Underground cu toti prietenii si cu Ionuka seara de seara dupa trei sau patru spectacole, de la Timisoara la 'Krum' (Krumishor), apoi cu Marian la Timisoara in Piata Unirii unde am stat cu orele si am facut poze si nu mai aveam aer de ris, la Vidra intre munti de unde cand am coborat parca eram de pe alta lume, si nici nu stiu cand as putea sa pun punct

Re:

L-am revazut pe Edmond. Omul care stie ce nu mai vrea, dar nu stie inca ce vrea. Afla in chinuri. Vrea sa scape de frica si intrece masura, ajunge sa starneasca el frica. Se trezeste in salturi, se vrea demn si cade in ridicol. Are o inocenta induiosatoare dar cumva nepotrivita. Se descopera tarziu, prin gesturi impetuoase, cu consecinte grave. Isi gaseste linistea in conditiile cele mai improbabile, cu omul cel mai improbabil.

Le-am revazut pe Gilmore Girls, cu replicile lor witty, cu lucrurile care nu sunt lasate la voia intamplarii in oraselul in care oamenii se cunosc intre ei, in care se stie cine ce hram poarta. Mi-am dat seama de ce ma uit la Gilmore Girls; e o varianta de cetate ideala.

L-am reascultat pe Philip Glass (il ascult si acuma), pe care prima oara l-am auzit de la Stingo. La nesfarsit, tema din filmul Yes, multumesc Waver.

L-am revazut pe Corneliu Porumboiu, cu alaiul lui de personaje din A fost sau n-a fost. Da, Piscoci, Jderescu, Manescu, chinezul de la magazin, cameramanul din studioul local, copilul care si-a stricat instrumentul, copilul care danseaza o combinatie de latino cu muzica usoara cu manele.

L-am recitit pe Povestas, am rerasdiscutat chestiunile orasului si tarii si poporului, am revizitat clubul presei acum un loc somptuos, am retrait in memorie, pana la lacrimi, niste cuvinte care mi-au fost spuse, am redescoperit savoarea minunatului fruct care este portocala (nu stiu de ce, dar numai iarna imi da prin cap sa mananc portocale), m-am reindragostit de Antony (and the Johnsons), mi-am revizuit modelul ideal al blugilor, mi-am reanalizat cauzele apatiilor si mi-am reconstruit strategiile de combatere, am rememorat iarna cu revelionul 'distractia interzisa' .

'Cel puţin asta-i ce-am aflat eu'

As vrea sa povestesc eu depsre 'Povestasul' lui Mario Vargas Llosa, insa imi dau seama ca el e de neintrecut.
Asa isi incepe el povestea, prima poveste, despre machiguenga, un popor din jungla amazoniana pe care, pana la sfarsitul cartii, il iubesti ca pe un frate bun si trist:

"Pe urmă, oamenii pământului au început să meargă drept spre soarele care cădea. Înainte, şi ei stăteau liniştiţi. Soarele, ochiul lor din cer, era nemişcat. Treaz, mereu deschis, privindu-ne, încălzea lumea. Lumina lui, deşi puternică, Tasurinchi putea s-o suporte. Nu existau rele, nu exista vânt, nu exista ploaie. Femeile năşteau prunci curaţi. Dacă Tasurinchi avea chef să mănânce, îşi băga mâna în apa râului şi scotea un biban zbătându-se; sau, trăgând cu săgeata fără să ochească, făcea câţiva paşi prin pădure şi curând dădea de o curcă, o potârniche sau o altă pasăre străpunsă. Niciodată n-a lipsit mâncarea. Nu erau războaie. Râurile erau pline de peşte, iar pădurile de animale. Los mashcos nu existau. Oamenii pământului erau puternici, înţelepţi, senini şi uniţi. Erau paşnici şi nu se mâniau. Asta era înainte.
Cei care plecau se întorceau, intrând în sufletul celor mai buni. Aşa, nimeni nu murea niciodată. „E rândul meu să plec”, spunea Tasurinchi. Cobora pe malul râului şi îşi făcea patul din frunze şi crengi uscate şi un acoperiş de ungurabi. Ridica de jur împrejur o palisadă din bambus ascuţit la capăt, pentru ca el ronsoco, când prăda pe mal, să nu-i mănânce cadavrul. Se culca, pleca şi, în scurt timp, se întorcea, adăpostindu-se în cel care vânase cel mai mult, luptase mai bine şi respectase datinile. Oamenii pământului trăiau loalaltă. În pace. Moartea nu era moarte. Însemna să pleci şi să te întorci. În loc să-i slăbească, îi întărea, adăugându-le celor rămaşi înţelepciunea şi puterea celor plecaţi. „Suntem şi vom fi, spunea Tasurinchi. Se zice că n-o să murim. Cei care pleacă s-au întors. Sunt aici. Ei suntem noi”.
Atunci de ce, dacă erau curaţi, au început să umble oamenii pământului? Pentru că, într-o bună zi, soarele a început să cadă. Ca să nu mai cadă, ca să-l ajute să se ridice. Aşa zice Tasurinchi.
Cel puţin asta-i ce-am aflat eu".

Nu cred sa fi citit demult ceva mai minunat.

Azi

Azi a fost atat de cald incat la un moment dat am ales sa merg pe la umbra.

Azi nu am mancat nimic de la 12 a.m. la 12 p.m.

Azi a murit doctorul care mi-a facut prima operatie din viata mea.

Azi am sunat personalitati ale orasului sa-i intreb ce ureaza ziarului la numarul aniversar 5000.

Azi m-am gandit mult la Povestasul lui Llosa.

Azi m-a sunat Ionuka si m-am bucurat tare mult.

Azi am baut o cafea cu Moni si am fost foarte senina.

Azi m-am intalnit cu o doamna care mi-a spus ca arat ca un copil si ca am o lumina in privire.

Azi mi-a imprumutat Estela cd/ul Farinelli si o sa il ascult chiar acum.

Azi am realizat ca sunt oameni pe pamant care nu stiu ce am indurat noi pe vremea lui ceausescu.

Azi am avut un chef nebun sa vorbesc franceza.

Spiralling

As putea sa stau intr-o casa pe un deal si sa fac agricultura si seara sa citesc si sa nu am televizor si sa nu vorbesc cu oamenii zile in sir. As putea sa traiesc intr-o metropola si sa lucrez intr-o televiziune si sa nu ratez nici concert si un nici vernisaj si sa am agenda plina de numere de telefon. As putea sa traiesc si sa mor singura. As putea sa am trei copii si sa imi rasfrang toata fiinta asupra lor. As putea sa tac luni de zile. As putea vorbi de dimineata pana seara. As putea sa beau si sa fumez si sa ma culc la 5 in fiecare noapte si sa ma trezesc dupa pranz. As putea sa mananc numai legume nefierte si sa beau suc de fructe si sa ma trezesc dis de dimineata si sa alerg in fiecare zi. As putea sa mor la 32 de ani. As putea sa mor la 89 de ani. As putea sa stau langa un om in pragul mortii, as putea sa lesin numai la gandul ca un om, orice om, moare. As putea sa stau o saptamana nemiscata, as putea sa umblu pana la epuizare. As putea sa mananc pana nu mai am aer si sa cantaresc peste 100 de kg. As putea sa ma hranesc numai cu o portocala si trei cartofi pe zi si sa nu depasesc 50 kg. As putea sa fiu actrita de film (ei bine da). As putea sa fiu bibliotecara. As putea sa fiu credincioasa unui singur om o viata, as putea sa nu fiu credincioasa absolut nimanui, as putea sa fiu credincioasa mai multor oameni. As putea trai in camera asta a mea, as putea trai numai in hoteluri.

I still have all these choices. I am spiralling.

Cartea

The rules
1. When someone tags you, you have 24 hours to say what book you would warmly recommend. Explain your choice in one paragraph.
2. Tag three friends. Introduce them to the audience in one paragraph.
3. You announce the tagged friends, unless they read your blog every day. Tell them what the rules are and wait and see whether they play the game or not.
4. Don't forget to link back to the ones who recommended you, so that the ones who read you can also go back the chain, not only forward.The result? A nice trip through other people's blogs, getting to know them from the point of view of their friends, and we might also get interested in reading new books. Needless to say, we might also make new friends.

Deja am incalcat una din regulile jocului, regula celor 24 de ore, pentru ca, incredibil, nu am avut timp. Este vorba despre jocul ale carui reguli le-am precizat mai sus, in care m-a atras stingo.
Si deja am o critica, confirmandu-mi astfel succinta descriere oferita de stingo (K_T, 'my most no-nonsense friend'). Pentru mine a recomanda ceva inseamna a recomanda ceva cuiva. Mi-e foarte greu sa recomand in general, sau oricui, sau tuturor. Voi trece totusi peste asta, gandindu-ma ca recomand aceasta carte unor oameni pur si simplu calumea.

Cartea pe care eu o recomand este “Jurnalul unei fiinte greu de multumit” de Jeni Acterian. Pentru ca Jeni Acterian este unul din oamenii pe care as fi vrut sa-i am aproape, sa vorbim despre carti si despre teatru, sa ascultam muzica, sa barfim, sa ne impartasim depresiile, sa ridem, sa ne plictisim. Lumea ei, desi trecuta, este mult mai prezenta decat multe lumi prezente. Lumea ei trimite la multe alte lumi.

De aici, urmand regula 2, ma gandesc ca as vrea sa stiu ce carte ar recomanda
Ionuka, nu cred ca mai trebuie sa precizez cine e Ionuka si de ce m-am gandit la ea.
Waver, pentru ca nu i-am aflat niciodata preferintele de lectura si sunt realmente curioasa.
Miki, pentru ca ii cunosc preferintele, insa nu intr-atat incat sa stiu ce ar alege ca No.1 si pentru ca asa poate isi face si ea blog, fie si numai pentru a raspunde la acest joc cu cartile.

Maestru

Nu am avut niciodata un maestru. Banuiesc ca nu se pune problema ca nu l-am recunoscut. Banuiesc ca daca esti in preajma unui maestru, stii ca el este. Insa mie nu mi-a fost dat. Am fost un discipol in cautare de maestru, insa cautarea nu si-a gasit obiectul. Nici nu imi pot da seama cum as fi fost daca as fi dat de un maestru. Nici nu stiu daca in ziua de azi mai exista maestri, daca mai exista relatia maestru-discipol. Plesu si Liiceanu acuzau ireverentiozitatea posibililor discipoli. Eu acuz vidul de maestri.

Frunzele se incarca cu soare pe ambele fetze

_______Aradul este printre primele 7 orase din Romania in care merita sa traiesti_______Mi-am dat seama ca ieri am vazut pentru prima oara in viata mea un patinoar_______Nu mai suport sa aud vorbindu-se de gigibecali, nici pro nici contra; deci deloc_______Daca e ceva mai sinistru decat un oras mare pe timp de ceatza, e un oras mare noaptea la periferie pe timp de ceatza_______Fotograf in catedrala despre puterea zoomului: „Sa vad daca bate pana la altar”_______„Soare la pachet” este noua campanie de la Pall Mall, in care ti se spune ca ei „cultiva tutunul in tari cu mult soare si in plus intorc frunzele de tutun dupa ce sunt culese, pentru a se incarca cu soare pe ambele fetze [subl. m]”_______ "Parisian boys without your names/Riot like 1968 again/The days of rage yeah nothing's changed" (Massive Attack, the obsessive “False Flags”)_______Impetuos (F.)_______Cred ca in general am noroc_______

Un Oxford

Rar mi-e dat sa inteleg (si atunci cu consecventa stupoare), interesele ascunse ale oamenilor, luptele lor tenace pentru nu stiu ce, pentru orice. La Oxford, Oxfordul pe care il percepe Javier Marias in „Todas las almas” („Romanul Oxfordului”, in cea de-a doua editie), toti duc batalii aprinse si, important, ascunse. Chiar daca bataliile astea presupun eavesdropping, indeletnicire la care se dedau ditamai dons, chiar daca adesea cad in ridicol. Cel mai puternic este cel care detine cele mai multe informatii despre ceilalti. Sunt, incontestabil, merituosi, respectabili, oameni ale caror cariere academice au fost incununate de onoruri, insa in detaliile umane meschini sau vrednici de mila.

Oxfordul lui Marias e o demitizare a Oxfordului. E un fel de payback pentru atatia Jude the Obscure care au trait ravnit la el o viata. E de asemenea, o continua flaterie pentru cititor care, prin naratorul creditabil, consuma experienta lui, la pachet cu sarcasmul lui. Ceea ce mi se pare uimitor este spectacolul gandirii pe care il ofera naratorul. El este simultan in el si in afara lui. Traieste si raporteaza. Timpul trait si timpul povestit se suprapun. Calitatea lui primordiala este atentia, la el si la ce este in afara lui, si, apoi, capacitatea de a reda tot ceea ce atentia ii semnaleaza si, mai mult, de a interpreta acurat obiectele atentiei lui.

*** ionuka, ti-as darui aceasta carte

?

Imi vine sa va intreb un lucru. De fapt doua in unul: de ce anume sunteti mandri si de ce anume va e jena - din viata voastra?

The Attentive Dreamer 'proudly presents':

flu_viu's colours of melancholy

K_T

flu_viu

Alberto

Three

In aceasta seara ma duc la: un bal, o zi de nastere, un KFparty. Este enorm pentru rudimentul meu de nightlife din ultima vreme.

monamiclea & her photos

un univers discret si totusi puternic, obiectele si aerul dintre obiecte au consistenta perfecta, o stare de puritate.

Ce se intampla in rai?

Nu stiu cum isi imagineaza altii raiul, dar pentru Mitch Albom el arata in felul urmator. Este locul in care iti intelegi viata de pe pamant. Cinci oameni ti-o explica. Un fel de calatorie initiatica in propria ta existenta pe care, poate, ai urat-o, ai gresit-o, ai neglijat-o, dar pe care precis nu ai inteles-o pana la capat. Nu numai ca nu ai inteles viata ta, insa nu ai inteles nici modul in care ea se intrepatrunde cu vietile celorlalti.
Mitch Albom speculeaza dorinta oamenilor de a-si explica lucrurile care li se intampla, de a gasi un sens devenirii lor, de a-si poseda propria existenta. Personajul sau, Eddie, este omul comun care si-a iubit sotia (singura certitudine luminoasa din viata lui), si-a detestat tatal si pe nesimtite i-a urmat calea - mecanic de intretinere intr-un parc de distractii, a luptat in razboi si a ramas cu sechele fizice si psihice, a suflat in lumanarile din tort de ziua lui, a incercat sa salveze o fetita dintr-un accident. Moartea lui nu a insemnat nimic pentru omenire, la fel ca moartea celor mai multi dintre oameni. Parcul de distractii a fost inchis trei zile, apoi s-a redeschis ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Slujba lui a fost preluata de un alt angajat. De bunurile lui s-a ocupat, cu dispret, un avocat. Insa ideea acestei carti tocmai asta e, si nu e greu de prins: ca fiecare viata conteaza, ca fiecare viata se intersecteza cu alte vieti pe care le determina. Cartea te face sa te simti bine. In redarea amanuntelor chiar te loveste.

Este

Filmele romanesti, mai ales cele pe care le-am vazut in ultimii doi ani, au o extraordinara putere de fascinatie asupra mea. In ele regasesc un univers in care pot descifra toate semnele, cum nu voi reusi, probabil, in nici o alta cinematografie. Fiecare obiect, fiecare cuvant, imi spun ceva. Enorm. Le cunosc, le recunosc, trairea este inzecita.
Insa la 'A fost sau n-a fost’, trairea a fost la o putere care m-a depasit. Nu e voie, nu se poate sa cunosti ceva atat de bine. Te emotionezi, dar e cu supraincarcare de emotie. Am regasit acolo spiritul micului oras romanesc. Personajele micului oras, unde nimeni nu e erou, nici macar antierou, ci doar neerou, mai bine zis aerou. Dramele sunt marunte dar constante, nu exista nici o iesire, alcoolul e refugiul fatal pentru cei care nu se pot conforma. E multa saracie, materiala si spirituala, e multa rautate, mica dar persistenta. Dorintele sunt si ele meschine, infaptuirea lor da satisfactii la fel de meschine. Mizele sunt derizorii, insa capata proportii pentru ca altele mai mari nu sunt. Cei care s-au realizat acolo sunt departe de a fi modele autentice. Toti, uniformizati, supravietuiesc, nici macar nu viseaza sa traiasca frumos. Amorurile sunt previzibile, se consuma de fapt tot la bucatarie. Raul care se produce nu e unul spectaculos, nimeni nu bate, nu violeaza, nu ucide pe nimeni. E un rau invizibil, pentru cei mai multi imperceptibil.
Filmul lui Porumboiu e unul din cele mai dure filme pe care le-am vazut, fara a fi explicit dur. Privit obiectiv e un film fara cusur.

Tombe la neige

Azi a nins. Anemic, e drept, dar a nins. Cinci minute, dupa care parca nici nu ar fi fost. Dar a fost.
Prilej cu care mi-am slefuit - ce slefuit, radicalizat! - filozofia despre anotimpuri: nu exista decat vara! E atat de simplu. Iarna este o varianta a verii.