Ce facem în viaţă şi de ce?

Darius e pe val. Îmi dă citate motivaţionale aproxomative cum o bătrână de 90 de ani spune că nu trebuie să îţi pui oprelişti în viaţă la nicio vârstă şi că trebuie să mergi mai departe. Apoi mă anunţă că poate va mai avea un job, încă unul, unul foarte respectabil, care îl face să se culce seara demn şi autoapreciativ. Eu spun "Da, da, aşa e, bravo, super!" şi între timp mă gândesc eu cu ce am greşit de nu am un asemenea val de succese profesionale, că doar am muncit enorm, am fost conştiincioasă, şi în acelaşi timp mă bucur pentru el, că e un om de treabă, care merită o soartă bună, şi tot în acelaşi timp mă gândesc şi că e încurajator faptul că un om (un bărbat, să precizăm), de 56 de ani încă îşi poate găsi un nou drum, de unde până acum totul părea o fundătură care duce spre absolut nicăieri. Iar eu încă simt nostalgia pentru postul preferat, pentru care nu mai traduc, şi oricât mă screm să mă gândesc ce mi-ar face realmente plăcere să fac în viaţa asta ca să-mi câştig existenţa tot nu ajung la niciun răspuns decât că nimic, ceea ce, evident, nu e o soluţie.