Un vector

Spunea un prestigios profesor de psihologie, carismatic and all, că, pentru a ne ancora în propria viaţă indiferent de cirumstanţele exterioare, trebuie să avem un scop personal, "un vector", care să ne poarte înainte. Am tot stat să mă gândesc ce vector am eu acum şi, în afară de Asia Express 2026 şi următorul sezon din Blue Lights (oare asta se pune?) nu am găsit mai nimic. Mi-am adus aminte în acest proces de scotocire după scop cum, la început de 2020, când şi eu şi Mo o duceam bine din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar, ne-am luat într-o veselie bilete la Lisabona şi la Paris, la o prietenă, şi aşteptam cu maximă încântare şi înfrigurare să mergem. Nimic nu ne stătea în cale. Şi paf, a venit pandemia şi nu am mai putut ieşi nici măcar pe mal să vedem magnoliile înflorite. De atunci am, cred, o reţinere în a-mi face planuri de călătorii. Iar acum cu atât mai mult cu cât nu doar situaţia lumii e instabilă, ci şi situaţia mea financiară personală. Dar să nu mergem aşa de departe, m-am gândit. Scopul poate fi şi aici, în proximitate. Iar atunci mi-a venit în minte renovarea, marea renovare a apartamentului părintesc, care de zece ani încă nu s-a încheiat, şi m-am întrebat dacă nu cumva, subconştient, intenţionat nu am terminat-o, ca să îmi mai las un scop, un vector. Am biruit două camere, baia, bucătăria, holul, iar livingul, monstruosul living (fiindcă e plin de obiecte şi foarte multe cărţi, nu de alta), încă se lasă aşteptat. Deci hai că am adunat de un scop pe durată nedeterminată. 

Mai spunea şi că omul ar trebui să fie ca un râu care curge, nu ca o baltă care se mişcă doar în bătaia vântului (adică a contextului), dar ea de fapt stă pe loc. Bălteşte. Bălteşte până devine o mlaştină. (Are metafore bune, nu neg.) Ca să nu ajungem să băltim, spunea el, ar fi bine ca o dată la şase, şapte ani, să ne oprim puţin din goana cotidiană şi să ne întrebăm care mai sunt valorile noastre acum, care ne sunt dorinţele actuale, că poate s-au schimbat, ceea ce ar fi firesc, şi apoi să acţionăm în consecinţă. Sunt mai mult decât de acord. Problema e că eu fac asta de şapte ori pe zi, nu o dată la şapte ani. Mă întorc de la sală şi, cu endorfina activată: "Mo, eu la vârsta mea de 49 de ani încă nu ştiu despre ce e viaţa asta, de fapt." Şi Mo: "Cred că nimeni nu ştie, de fapt.". "Bun. Deci ce mâncăm azi?" Şi uite aşa mergem înainte.

Ce facem în viaţă şi de ce?

Darius e pe val. Îmi dă citate motivaţionale aproxomative cum o bătrână de 90 de ani spune că nu trebuie să îţi pui oprelişti în viaţă la nicio vârstă şi că trebuie să mergi mai departe. Apoi mă anunţă că poate va mai avea un job, încă unul, unul foarte respectabil, care îl va face să se culce seara demn şi autoapreciativ. Eu spun "Da, da, aşa e, bravo, super!" şi între timp mă gândesc eu cu ce am greşit de nu am un asemenea val de succese profesionale, că doar am muncit enorm, am fost conştiincioasă, şi în acelaşi timp mă bucur pentru el, că e un om de treabă, care merită o soartă bună, şi tot în acelaşi timp mă gândesc şi că e încurajator faptul că un om (un bărbat, să precizăm), de 56 de ani încă îşi poate găsi un nou drum, de unde până acum totul părea o fundătură care duce spre absolut nicăieri. Iar eu încă simt nostalgia pentru postul preferat, pentru care nu mai traduc, şi oricât mă screm să mă gândesc ce mi-ar face realmente plăcere să fac în viaţa asta ca să-mi câştig existenţa tot nu ajung la niciun răspuns decât că nimic, ceea ce, evident, nu e o soluţie.

Vis

Eram în staţia de tramvai cu nişte prieteni, vreo doi, şi urma să luăm tramvaiul. Prietenii mei şi-au luat bilet, eu nu, pentru că, din ceva motiv, credeam că nu trebuie. Ne-am urcat cu toţii în tramvai, eu stăteam un pic în spatele lor, şi am văzut că se apropie controlorul şi abia atunci am realizat că eu nu am bilet şi ar fi trebuit să am. În timp ce controlorul se apropia de mine, am văzut că pe scaunul pe care stăteam era un soi de autocolant pe care figura o persoană cu dizabilităţi, dar una anume, cred că băiat, cum că era locul acelei persoane, gratuit. M-am gândit că controlorul îşi va da seama că nu sunt eu acea persoană şi-mi va da amendă. Mă pregăteam deja pentru asta, cu toată ruşinea aferentă. Dar, surprinzător, controlorul a trecut pe lângă mine, a aruncat un ochi spre autocolant şi a trecut mai departe. "Am scăpat", am răsuflat uşurată.

(Psihanalizabil pe faţă)

Middle class denial

Mai nou traduc despre deţinuţi, cei mai periculoşi din lume. Ziua şi deţinutul. Nu am cuvinte să exprim cât de jos se prăbuşeşte universul meu, în ce lume sunt nevoită să mă scufund vreo opt ore pe zi. (Nu mai dramatiza, K. Dar cum să nu dramatizez? Nici nu ştiu cum ar fi să nu dramatizez sau de ce asta s-ar numi dramatizare.) Şi cum mai mereu mă gândesc dacă nu cumva eu am atras ce am atras, aici pe principiul - în care eu cred - că nemulţumitului i se ia darul, mi-am adus aminte că de ceva timp mă declaram sătulă de clasa de mijloc şi de aspiraţiile ei, de posturile şi imaginile ei, de repulsiile ei, şi simţeam că trebuie să mă desprind de ea, că m-am desprins deja de ea. Ceea ce vreau să spun prin asta e că nu mai aderam la toată panoplia de afişaj a clasei de mijloc: asta trebuie să mănânci, acolo trebuie să călătoreşti, aşa trebuie să te îmbraci, aşa trebuie să votezi, aşa trebuie să arăţi, să vorbeşti, tot ce proiectează clasa de mijloc ca imagine. Şi asta din două motive:  unu, pentru că în general nu îmi face plăcere să mă înregimentez, şi doi, pentru că toate aceste afişaje implică bani, iar eu chiar nu mai ţin pasul. Sunt, vorba cuiva, o săracă sub acoperire. Şi iată că universul m-a trimis acolo unde credeam că aparţin, să mi se perinde ore în şir pe zi diverşi psihopaţi, cu mize mici dar criminale, care trăiesc bazal, pe legea junglei. Adică fix la extrema cealaltă. Cum o să ies de aici, only God knows, că eu nu.

(Iar după ce termin cu un deţinut, deschid televizorul şi îl las pe mute la slalom uriaş de schi, sting lumina mare, aprind veioza, mă întind pe canapea şi citesc din cartea în care o frază se poate întinde pe trei pagini şi exult. Cred că totuşi prefer clasa de mijloc. Sau chiar aristocraţia, dacă ar fi să merg până acolo.)

Ce nu poate fi rostit ?

 

Istvan nu e un erou, nici măcar anti-erou. E mai degrabă un non-erou. E personajul principal în măsura în care oricine ar putea fi personaj principal. Şi nu pentru că nu ar avea un destin spectaculos, pentru că chiar are, ci pentru că destinul lui spectaculos pare că e doar mâna sorţii. El nu decide mai nimic, acceptă cam tot ce vine, aşa cum vine, nu are neapărat un cuvânt de spus, nu se împotriveşte. Ceea ce face, totuşi, e că se lasă învăţat, fără să opună orgolii. 

Mi se pare un personaj reconfortant în lumea în care trăim, în care ţi se induce ideea că poţi (şi chiar trebuie) să controlezi orice, tot: calorii, ore de somn, grame de proteină, relaţii, bunuri, trecut, viitor. Şi că dacă nu o faci eşti un perdant, nu ai cum să te aştepţi la nimic bun. Ceea ce, să fim serioşi, generează multă anxietate, pentru că nu ai cum să controlezi tot sau chiar dacă, să zicem, ai reuşi, e cu un cost enorm: totul e calculat, rectificat, îndreptat. Şi ce viaţă e asta ? Şi pentru ce ? Când, iată, se poate să te laşi dus de viaţă şi tot încropeşti tu ceva, şi încă nu cel mai rău drum posibil.

Pentru mine, care, de când "a intrat spiritul nord-american în mine", nu contenesc să încerc să controlez tot, e o gură de aer proaspăt. Ce ar fi să nu îmi mai calculez fiecare pas, să mă mai las şi eu în voia sorţii, că undeva tot m-o duce? Că doar unde ne duce pe toţi ? Se ştie, nu spun cuvântul. The Way of All Flesh. 

*Şi mai e ceva. Dialogurile. Banale, minimale, incredibil de minimale, total neintelectualizate, lipsite de absolut orice profunzime. Pe vremuri le-aş fi dispreţuit din start, nu aş fi înţeles nimic. Dar, interacţionând cu oameni care chiar aşa îşi vorbesc şi văzând că chiar şi în minimalismul ăsta verbal ceva se construieşte între ei, acum înţeleg, înţeleg că între oameni se ţes lucruri dincolo de cuvinte sau din cuvinte absolut banale, şi că asta nu le face mai puţin importante, poate chiar dimpotrivă.

Februarie, pădure

 

Ar merge o poezie

Dar eu nu sunt cu poeziile

Decât dacă m-aş strădui

Ceea ce e foarte departe de mine acum

Calcule. Părinţi şi copii

Mă relaxează să fac calcule; calcule simple, aritmetice. Când eram mică, pe stradă, mă uitam la numerele de pe plăcuţele de înmatriculare, compuse din trei sau patru cifre, le adunam şi făceam media aritmetică şi mă bucuram când cifra era rotundă, nu cu virgulă. (Dacă stau să mă gândesc cu mintea de acum, cred că era un OCD de calmare a minţii.)

Un calcul pe care-l fac din când în când e să socotesc câţi ani aveam eu când părinţii mei aveau vârsta mea. Reiese că la vârsta lor de 48 de ani, cât am eu acum, eu aveam 22. La 22 de ani tocmai terminasem facultatea, habar nu aveam încotro s-o apuc, eram total ruptă de piaţa muncii (la vremea aceea nimeni din jurul meu nu lucra în studenţie), am dat la un master doar ca să îmi prelungesc studenţia şi să nu fiu nevoită să încep lucrul, dar nu am intrat. M-am angajat pentru trei săptămâni la o librărie din micul meu oraş şi îmi amintesc că aproape în fiecare seară plecam spre casă cu ochii în lacrimi, deznădăjduită, lipsită de direcţie şi, cred că mai presus de orice, umilită şi ruşinată că trebuia să fac acea muncă, ce presupunea inclusiv să mătur (sau spăl?) pe jos la închiderea librăriei, putând fi văzută de trecătorii de pe stradă care puteau să mă ştie din vremea în care eram o elevă strălucită şi plină de potenţial. Apoi m-am angajat la ziarul local, la cultură, şi am înflorit. 

Mă gândesc cum ar fi să am eu, acum, o fiică de 22 de ani într-o situaţie similară. Nu ştiu cum ar fi, nici nu îmi pot imagina. (Fireşte că înţeleg că doar vârsta e identică, situaţia nu pare nicidecum similară, epoca e foarte diferită, mentalităţile la fel, relaţiile între părinţi şi copii la fel.) Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că la 22 de ani aveam impresia că părinţii mei sunt foarte maturi, siguri pe ei, ştiu ce fac, ştiu foarte multe, îmi pot bune bază în ei. Iar eu acum mă simt ca o frunză-n vânt, împovărată că trebuie să-mi port singură de grijă, plină de teorii, dar inaptă să fac faţă cu aplomb părţilor practice ale vieţii. Ce ştiau ei şi nu ştiu eu? Sau doar aşa îmi păreau mie, stăpâni pe situaţie şi pe viaţa lor? Sau vremurile erau atât de diferite? Sau se simţeau şi ei vulnerabili, dar nu ne mărturiseau? Sunt întrebări pe care nu mai am cum să li le pun, pentru că nu mai sunt. Şi oricum nu ştiu în ce măsură mi-ar răspunde ceva relevant, din pudoare, din necunoaştere, din refuz. 

Oricum, pentru mine, gândul de a avea acum o fiică proaspăt devenită jurnalistă mi se pare ceva de neimaginat. Ah, şi încă una studentă, sora mea, Ionuka. Cu ochii de acum par nişte eroi. 

Două vise

Eram în apartamentul de la gară, cu familia mea originară, deci eram, evident, mai mică, dar nu foarte mică. La un moment dat realizez că cineva, o persoană, o creatură (nu o vedeam) încearcă să dea buzna în casă, deschizând uşa, pe care eu uitasem să o închid cu cheia. Eram singură în cameră, însă nu şi în casă, şi m-am repezit spre uşă, să-i pun stavilă creaturii, ţinând uşa puternic cu mâinile. Îmi dau seama că nu am cum să şi ţin uşa cu mâinile şi să şi caut cheia între timp, să o închid cu cheia. Încep să strig cu o oarecare neputinţă, cuvintele îmi ies greu din piept, "Mama! Tata! Ionuka! Ajutor!". Nimeni nimic. Mai strig de câteva ori, nimic. Continui să ţin uşa cu mâna, ca să nu intre. Faza s-a repetat de câteva ori, cu momente de acalmie în care, cu mintea diurna, nu îmi explic de ce nu am luat cheia să închid eu însămi uşa. La un moment dat, totuşi, am reuşit să o închid cu cheia, nu ştiu cum, ştiu doar că m-am rezemat cu spatele de uşă, răsuflând uşurată. Pericolul a trecut, sunt safe.

Mă întorceam singură de la ştrand, pe podul vechi de pontoane de peste râu. Podul era înecat tot sub apa râului, care îmi ajungea până la piept, dar asta nu părea ceva ciudat în vis. Înaintam destul de greu şi la un moment dat apare lângă mine un băieţel blonduţ şi mai şugubăţ. Se tot foia în apă în jurul meu, se juca. Îl văd că face o scufundare şi-n scurt timp simt că e sub apă şi îmi ţine ambele picioare cu mâinile ca să nu mă pot mişca. Intru în panică şi încep să îl pişc cu unghiile ca să îl fac să îmi dea drumul la picioare şi să pot înainta. Nimic. Nu a avut efect. Stau, stau şi mă gândesc doar că mult nu mai poate rămâne sub apă. Aici mă trezesc.

P.S. Şi încă un vis scurt. Am primit filme de tradus, pentru o săptămână, ca de obicei, pentru diverse canale, inclusiv unul pentru postul preferat.

Înainte şi după

Nu ştiu ce înseamnă asta, dar am ajuns să văd viaţa mea recentă în termeni de înainte şi după.

Mă uit în telefon la poze şi văd o poză de când a fost prima ninsoare în oraş şi am ieşit noaptea cu Mo şi am făcut şi nişte poze, iar gândul meu e imediat "Aici încă mai aveam job, încă traduceam pentru postul preferat." Ţin minte că ne-am întors acasă, undeva pe la miezul nopţii, iar eu m-am reapucat de tradus.

În casă a aprins Mo beculeţele şi e o atmosferă ca de vacanţă. "Parcă e vacanţa de Crăciun", îi zic şi imediat îmi amintesc că în vacanţa de Crăciun am lucrat enorm, abia am apucat să fac bradul în 24, abia am apucat să ajung la revelion în 31. 

Deşi cred că ştiu ce înseamnă asta. E un eveniment zguduitor, care mi-a rupt lumea în două şi din care nu ştiu cum îmi voi reveni.

"Emotivitate la limita de sus"

Când merg la L. la sprâncene există un ritual. Se pune la capul meu, nu o văd, şi începe să-mi penseze sprâncenele şi să-mi povestească. Vorbeşte în grai şi de fiecare dată are un subiect cu care reuşeşte să-mi capteze atenţia. E un personaj. La un moment dat povestea ajunge la un apogeu şi atunci dă ferm lampa la o parte şi vine în dreptul meu, lângă pat, şi-mi vorbeşte faţă în faţă. 

Acum totul a început prin mărturisirea mea că ChatGPT e şi un psiholog foarte bun, poate chiar mai bun decât unii psihologi. "Iar eu pot să spun, fiindcă am fost la doi psihologi", zic eu. "Eu chiar la psihiatru", îmi răspunde. Şi aici s-a dat lampa la o parte.

"La noi la biserică se face consiliere. O face o psihiatră. M-a tot chemat, hai, vino, trebuie să vezi cum e cu iertarea. Ce iertare, nu vreau, nu am ce să caut acolo. Până când am făcut ceva ce chiar m-a făcut să cred că sunt de-a dreptul nebună. Lucram de câteva luni la J şi chiar îmi plăcea, îmi place printre nimicurile alea. Când la un moment dat am fost acuzată din senin, pe nedrept, şi atunci nu am mai judecat, am lăsat tot şi am plecat, mi-am dat demisia. Apoi mi-am dat seama că nu ştiu ce m-a apucat, ce a fost cu mine, cum am putut face aşa ceva. M-am dus ţintă la consilieră şi i-am spus că vreau, trebuie, eu sunt nebună, trebuie să îmi dea pastile. Am vorbit, mi-a pus multe întrebări şi la final mi-a zis că nu sunt nebună, garantat. Dar eu nu m-am lăsat. I-am spus că vreau să fac teste, să văd negru pe alb că nu sunt nebună. Şi m-a trimis la nişte psihologi. M-am dus. Era o încăpere jalnică, plină de alţii care făceau teste, cu nişte psihologi care te priveau de sus. O atmosferă... cum să spun... sordidă. Am făcut testele şi la final mi-au spus că am o emotivitate la limita de sus. Nu sensibilitate, emotivitate. Eu nu mă consider un om puternic, dar când am plecat le-am spus că nu aşa se tratează nişte oameni. Nu m-am putut abţine."

Mi-am dat seama atunci că aşa mi-aş putea descrie şi eu starea din zilele astea, "emotivitate la limita de sus". Asta ca să nu spun coşmar. 

La Vida Es...

Am visat că am făcut absolut întâmplător o săritură extrem de mare în lungime, la groapa cu nisip. Toată lumea din jur se minuna. Urma să o fac pe a doua, de data asta conştient, şi ţin minte doar atât: că mă pregăteam să îmi iau elan, vedeam cât sărisem înainte şi îmi doream din tot sufletul să repet performanţa, ca să se confirme, să fie pecetluită. 

În viaţa reală spăl vasele temeinic şi îndelung, îmi refac cu maximă atenţie manichiura, dau aproape obsesiv refresh la e-mail şi la mesagerie (deşi ştiu că încă nu am ce să aştept, nu am avut nicio iniţiativă încă), plâng, îmi refac CV-ul vechi de aproape 20 de ani şi mă minunez ce mult te ajută acum uneltele AI, citesc, suprinzându-mă că mă duc cu cartea la wc, în loc de telefon, de care începe să îmi fie silă ca de o gumă de mestecat prea mult mestecată, mă abţin să beau pentru că atât gândirea raţională, cât şi cea mistică, îmi spun clar că nu e indicat, mai plâng iar. Adică îmi ocup cum pot maldărul de timp cu care m-am trezit acum şi cu care nu mai ştiam de mult ce să fac. 

"La Vida Es Un Carnaval"

de Celia Cruz.

E cântecul pe care ni-l cânta tata

când nu ne mergea bine.

"Nu plânge, viaţa nu e

decât un mare carnaval"

(Ultima frază din ce am tradus pentru postul preferat)

Nu se ştie niciodată

Ieri am tradus probabil ultimul documentar pentru postul meu preferat. 16 ani în care documentarele de la acest post m-au format intelectual, politic, audiovizual, în care rareori m-am plicitisit traducând ce traduc. De luni nu mă voi mai trezi curioasă "Oare despre ce e documentarul de azi?". Mai mult decât atât, nici nu mai am deocamdată nimic altceva de tradus, e un vid, un hău imens. E doliu pentru trecut, panică pentru viitor. 

Şi tot de luni Darius, la 56 de ani, îşi începe un nou job, la un ong cu voluntari străini, între prieteni, cu perspective de plecări în străinătate, cu program flexibil, cu salariu, carte de muncă, tot tacâmul, ce mai. "Vezi, dacă am mâncat de Revelion 12 boabe de struguri? Eu n-am vrut, dar m-a pus Estella, ce, nu vrei să-ţi meargă bine tot anul? Şi ce era să fac, le-am mâncat. Deşi struguri cu bere..." I-am spus că mă îndoiesc că e de la struguri, ar fi prea simplu, aşa oricui i-ar merge bine tot anul, e pentru că de un an se tot agită, aplică la joburi (mai realist sau mai puţin), caută, întreabă. Vorba aceea, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. 

Poate e doar o coincidenţă, dar eu o văd ca fiind mai mult decât atât. Ce văd eu aici, şi lecţia pe care se pare că nu am învăţat-o în 48 de ani, e să nu mai judec omul, şi aici mă includ şi pe mine, după situaţia prezentă, pentru că, iată, ea se poate schimba oricând, aproape radical. Mai larg vorbind, să nu generalizez prezentul. Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe Darius: "Tu cum te simţi aşa, un luzăr? Că ai peste 50 de ani şi eşti sărac, eşti gras, ai dinţii praf?" Nu s-a supărat, nu s-a simţit jignit, şi nici nu avea de ce, pentru că eu chiar voiam sincer să aflu cum e să fii în pielea lui şi să ai în continuare stimă de sine. Şi mi-a răspuns: "Păi e ceva temporar. Acum sunt sărac, dar mâine poate nu o să mai fiu. Nu se ştie niciodată." Evident că răspunsul nu m-a mulţumit, "Eh, de unii se ştie - se ştie ? - că săraci nu o să fie niciodată." Cert e că aşa e, de fapt, nu se ştie niciodată ce va fi. 

(Acum e la televizor la un show de talente un domn de 63 de ani care nu e cântăreţ de meserie şi care cântă "The Impossible Dream" minunat, absolut minunat, impecabil.)

Classic

Ploua, nu era aşa de frig şi mă gândeam că trebuie să găsesc un semn la mormânt, în jurul lui, prin care să-mi arate o cale, cât de mică, o sugestie, cum sper de fiecare dată şi cum, prin anumite mecanisme ale gândirii asociative, s-a şi întâmplat.

Dar înainte trebuia neapărat să cumpăr nişte flori.  La poarta trei a cimitirului nu erau, m-am dus la poarta unu, nici acolo nu erau.  Am intrat în florăria de peste drum, am sunat la uşă. 

Mă gândeam pe drum, pe ploaie, noroi şi gri, că aş vrea să fac cumva să dorm toată luna februarie, 28 de zile doar, nu mă simţeam aşa de vinovată. Să dorm şi să nu consum mare lucru şi când se termină luna de dormit să am mintea limpede, poate şi chef de viaţă şi mai ales de muncă.  În principal să mă extrag din realitatea asta în care după 16 ani de tradus pentru postul meu preferat nu mai traduc pentru postul preferat, din motive care nu ţin absolut deloc de mine, şi în acelaşi timp să evit să mă gândesc pentru ce alte posturi sau platforme sau entităţi aş putea traduce, să mă zbat, cu alte cuvinte.   (Când l-am întrebat, ChatGPT mi-a spus că de fapt nu îmi doresc să se oprească tot - un eufemism - ci doar sunt în burnout şi în panică.) Deci la asta mă gândeam eu în drum spre flori şi apoi spre mormânt, că doar nu puteam să apar la mormânt fără flori la zece ani de când mama nu mai e.

Şi, repet, pe lângă gândul de a dormi o lună, aşteptam un semn de la mormânt, o posibilă cale de urmat.

Ajung la florărie, sun, vine o doamnă în vârstă. Îmi aleg florile, flori poate e mult spus, erau nişte imortele, altceva nu era. Îmi strecoară nu mai ştiu cum că ar vrea să închidă, că ce e mult e mult, doar are 80 de ani.  Mă mir, sincer, o felicit că se ţine aşa de bine. (Chiar se ţinea.)

Şi îmi spune, abrupt, "Pe mine munca m-a ţinut în viaţă. Pe mine munca chiar m-a înnobilat.". Apoi îmi povesteşte cum culegea din cimitir saci de castane când era mică (erau săraci, ca toată lumea atunci), le făcea o gaură, fără să uite niciuna, că putea exploda soba, le usca şi apoi le vindea.  De la 16 ani s-a angajat la o fabrică de textile unde, pe semnătură, a făcut şi ture de noapte, şi colegele, pe la 3 noaptea, îi spuneau să meargă să se întindă undeva, că îi ţin ele locul. (Aici ochii i s-au umezit. Şi mie, un pic.) Şi de atunci a tot muncit. Chiar şi acum, când vin lemnele, le clădeşte ea, şi niciodată, dar niciodată, nu i s-a dărâmat stiva de lemne. În uşă, când să ies, mi-a repetat: "Pe mine munca chiar m-a înnobilat.".

La mormânt, niciun semn aparent. Doar un ambalaj de batiste de hârtie pe care scria Classic.