My name is ROSY RETROSPECTION

Realitatea e că la sfârşitul lui 2009 nu o duceam strălucit.  Încă nu aveam un job full-time, locuiam cu mama, cu banii stăteam execrabil, eram single si fără perspective, mă mai bântuia şi o oarecare anxietate reminiscentă din Canada.  (Cuţitul la os mi-a ajuns abia în vara 2010, când nimic nu părea să se închege, stagnam crunt si nici măcar nu-mi mai puteam ascunde nemulţumirile).  Si, cu toate astea, când mă gândesc acum la sfârşitul lui 2009, totul mi se pare învăluit în romantism.   Aveam încă prospeţimea aceea adolescentină lipsită de responsabilităţi şi griji, ieseam seara cu Darius si invitaţii, am fost la Amsterdam trimisa de tata sa-mi alin tristetea, cred că am fost şi la Bucuresti, mă amorezasem vag si nu tin minte sa fi simtit vreun stres in general.  

Cu alte cuvinte, în pur stil eminescian, idealizăm trecutul.
(Am încercat să idealizez si prezentul.  Nu mi-a iesit).

Din seria "totul e relativ, ce ne facem?"

Mă întrebam ieri cum de unii oameni mereu îi văd pe cei mai proşti
şi mai bătuţi de soartă decât ei (şi se simt bine) şi altii îi vad mereu
pe cei mai buni ca ei (si nu se simt chiar atât de bine) ?
Prin ce mare miracol al filtrelor creierului uman
unii sunt wired într-un fel si altii în altul ?  

To myself:

Exersează privirea blândă.

O fluturare de mână dintre mobilele vechi

E evident de mult ca epoca de glorie a blogurilor personale a apus. Initial, bazandu-ma pe propriile mele perceptii, motivul pe care l-am gasit a fost ca a devenit oarecum impudic sa-ti expui trairile si cugetarile si intamplarile personale pe un blog, fie el si sub pseudonim.  Insa am fost nevoita sa renunt la explicatia asta, vazand ce inflatie de informatii personale exista pe facebook, cu nume si prenume, cu poze, cu locul de munca si liceul la care ai studiat.   Pe facebook anunti deschis si ce mananci la pranz, si cum te simti cand bei cafeaua de dimineata, ce te-a enervat pe trecerea de pietoni, ce opinii politice ai, pe scurt: scrii despre tine orice.  Si, in marea majoritate a cazurilor, fara nicio pretentie literara, ceea ce blogurile-jurnale personale se straduiau, totusi, sa aiba, si unele si reuseau.  Eu, una, lasam pe moment orice carte pentru o postare a lui Highway, Did, Exitentrance, Confrunta durerea, Ernesto Marco Hippolito, pe care nu le cunosteam in realitate, nu ma interesa viata lor per se, insa scriau genial.   Nici eu insami nu scriam numai asa, ca sa mai stie lumea cum o mai duc, ca imi era lene sa dau un telefon sau sa ies la o cafea.  Scriam cand simteam ca am ceva de spus, ca sunt inspirata, ca pot produce o placere unui cititor care nu ma cunoaste, ca scrisul meu poate fi terapeutic pentru cineva, la fel cum al altora a fost pentru mine.   Dar spatiul asta s-a golit.  Fireste, nimic nu ma impiedica sa scriu in continuare (despre mine), dar marturisesc ca am din cand in cand o nostalgie dupa casa plina care era blogosfera in vremurile ei bune.

Să fim realişti?

De când mă ştiu pendulez intre un fel de realism care-mi spune ca prioritatea mea, ca a oricarui om normal de pe planeta asta, e să-şi asigure hrana, acoperişul de deasupra capului si cremele de corp, si un idealism care, pe căi ocolite, imi promite că, dacă ma ţin de un ideal fără să mă uit în dreapta şi în stânga si riscând să mănânc în unele zile pâine cu muştar şi să primesc somaţie că-mi taie curentul, până la urmă voi ajunge un om  care radiază de împlinit ce e. Până acum predomină prima tendinţă (şi ea m-a dus în Canada, s-o spunem pe şleau), cea de-a doua doar îmi dă târcoale din când în când, dar niciodată nu a avut forţa să mă tragă după ea. Că e cu risc. Că e cu îndoială de sine. Că e cu flit din partea realiştilor din afară şi a realistului din tine. Că niciun părinte nu te încurajează pe varianta asta. Şi nu că acum aş fi luat măreaţa decizie, dar simpul fapt că tentaţia asta încă mă mai traversează e un semn bun, e semn că poate, odată şi odată, o să-mi iau inima-n dinţi şi o să încep măcar să mă gândesc să ţintesc spre ceva nici nu neapărat sus, dar care să mă facă să mă trezesc dimineaţa cu alt entuziasm decât că voi mânca un mic-dejun minunat.

falsa astenie

Mergeam pe strada si l-am întâlnit pe fostul director al liceului meu de eiltă care m-a salutat inclinând uşor din cap si ducând mâna la pălărie. Gestul ăsta muzeal si totuşi atât de familiar m-a liniştit pe aproape toata ziua.

Si apoi somnul abrupt de la 8 seara, cand corpul meu a perceput, cred, cele 13 grade drept astenie de primăvara si am adormit fără putinţă de împotrivire.

what if

Stau pe fotoliul Romeo din camera scandinava, Jay imi spune ca nu a cumpărat nimic dulce iar eu ii amintesc ca mai sunt din ăia si desenez un cerc imaginar cu degetul in aer si Jay intelege imediat la ce ma refer, ma doare maseaua si ma gandesc, ca intotdeauna cand sunt bolnava, ca am o infectie grava care pana dimineata se va răspândi in tot corpul si nu mai apuc sa vad lumina zilei, de altfel toata aceasta anxietate generalizata pe care ar trebui s-o tratez cu mai mult umor ("Încearcă sa nu te mai iei asa in serios, K.") formeaza o colectie inepuizabila de frici de tot soiul, care nu ma lasa sa parcurg ziua cu lejeritate si nepăsare, dar toate astea se pot rezolva si eu asta incerc sa fac, sa le rezolv. Cu sau fara grădină secreta, cu sau fara cochilia protectoare, cu sau fara dispreţ (preferabil fara) e imperios necesar sa carpe diem si sa ma bucur daca am motive sa ma bucur. Azi am incercat sa ma bucur citind Zeruya, care ma prinde negreşit in mrejele ei, dar am tot plimbat cartea de colo colo si mai rezolvam prin casa cate o treaba care nu suferea amânare, gen sa arunc mancarea stricata din frigider. Apoi a inceput sa ma doara maseaua, iar eu sa-mi fac testamente sentimentale in cap. Totusi durerea de masea mi-a mai luat mintea de la prostii (i.e.frici) si am ramas cu privirea pironita pe o comedie franceza de epoca in care viata unui cuplu aproape in vârsta a fost data peste cap din cauza spaimelor de statut ale soţiei. Exact ce-mi trebuia. Filmul a virat-o rapid inspre thriller comic, din câte mi-am dat eu seama, dar a venit Jay si am avut chestii mai interesante de discutat. Maine nu am de lucru, dar am de rezolvat treburi in oras, ceea ce e chiar mai neplăcut. Toate astea, sa nu uitam, daca supravietuiesc acestei măsele.

secret garden

The attentive dreamer is slowly losing her secret garden. But maybe when she finds it again, it will be for good.