in tub

Doctorita de la RMN spunea ca ea cand intra acolo in tub se gandeste la cu totul altceva, ca daca s-ar gandi ca e intr-un tub nu ar face fata. Ca-n viata. Uneori trebuie sa te gandesti la altceva ca sa poti face fata, ca daca privesti tinta realitatea e prea mult. Imi amintesc ca strategia asta tinea cand eram la inceput in V. si mergeam la interviuri. Ma gandeam ca sunt la Avignon, era cald si abia asteptam sa bem o bere pe acoperis. Dupa un timp nu am mai putut sa fac asta, ceea ce a insemnat sfarsitul.

I-am spus si lui Av., la cabinet, cum imi e greu sa simt satisfactie daca fac ceva bun ('ai facut doar ceva firesc, k.'), insa daca fac ceva gresit culpabilizez imens. Nu e corect, ii spuneam, dar nu ma puteam opri sa simt asa. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Totusi, imi dau seama ca, daca ma uit in trecut, simt oarece satisfactie. Am facut lucruri, am trait prietenii, am citit carti, am vazut filme. Pe moment, insa, nu reusesc sa imi dau seama, ceea ce e frustrant. De ex., daca ma ia cineva repede, 'ce ai facut in octombrie?', primul raspuns care imi vine e 'nimic'. Dar daca nu raman la primul raspuns, pot chiar intocmi o lista:
- am fost la amsterdam unde m-am simtit incredibil de bine,
- a venit nootka (St., N., alexedi),
- am fost la festivalul de teatru clasic - nimic memorabil, poate doar 'Jocul de-a vacanta' al lui afrim,
- am dus-o pe mama la doctorii necesari, astfel incat acum exista sperante reale de ameliorare,
- am facut revista festivalului francofon si m-am delectat la festivalul francofon,
- mi-am compus un CV european,
- am citit una din cele mai fenomenale carti din ultima vreme (Isabel Allende - 'Casa spiritelor'),
- am vorbit mult in franceza, peste nivelul meu de asteptare,
- am alergat chiar si pe aceasta vreme autumnala,
- am fost la coafor.

Maine e ziua mortilor. O sa ma duc la cimitir.

Erin si casele mele disparute

Ma gandeam azi, in timp ce mergeam pe eternul bulevard al revolutiei, cum nu se lipesc de mine casele. Ursitoarele mi-au ursit la nasterea mea sa nu am parte de casa mea. Sau sunt, pur si simplu, proasta. Imi aminteam cu duiosie de boxele de la laptop (of all things), si de patul meu de la ikea cu salteaua neaparat sultan, subtire si tare, si pana si de servetele fata de masa colorate una albastra una verde, din casa din canada. Nu am omis sa-mi aduc aminte ca de fapt in niciuna din casele mele personale nu am detinut mai mult de 2 pahare si nici mai mult de 2 farfurii. Eu nu-mi deranjez propria casa, stau cuminte in ea ca si cand totul ar incremeni. Obiectele din casa de la bucuresti au ajuns care pe unde, de ex. aragazul sta si acum pe balconul din bucatarie de la casa de la gara din micul meu oras. Mai aveam o perdea portocalie, care zace in debara. Obiectele din casa din canada au zburat in nici o luna. Mai am undeva flickr-ul unde le-am expus spre vanzare. Cu aceeasi frenezie cu care cumpar, le si vand. Ce poate sa spuna asta despre mine? Hmmm. Dar tot azi mi-am amintit si de Erin/Aron, filmic aproape. Cum statea ea/el la bar la Capul Fantanii si isi bea berea dupa serviciu. Tin minte perfect cum era imbracata (in negru), ii tin minte si parul si fatza. Eu am intrat si s-a intors lent spre mine si m-a salutat cu un zambet care spunea o mie de lucruri. Faza asta, cand s-a intors spre mine, o tin minte perfect si la ea ma gandeam azi, mult. E singura persoana din orasul ala de care imi e, intr-un fel pe care nici eu nu il inteleg, dor.

My girls

Ionuka, Ariana si Oli, my iconic girls. Iata-le maritate, moment la care fantazam de cand stateam in camera atemporala a Arianei sau pe terase la fel de atemporale, cu zece ani in urma, sau poate chiar mai mult.

10 days

Aceste 1o zile in Amsterdam au fost fara pata. Chiar ii spuneam lui F. ca nimic nu m-a enervat, nu m-a nelinistit, nu m-a plictisit, nu m-a obosit. Si mie rar mi se intampla asa ceva. Nici nu m-am exaltat, ca odinioara, ceea ce e bine. Pe scurt, iata lista:
- doua seri de periplu prin barurile indragite, cu dans, amuzamente, tot tacamul,
- cinemateca din casa din Prinsengracht: Antichrist, Paranoid Park, Irréversible, cu Bogdan si F.,
- diminetile de inot cu Bogdan, la complexul sportiv din Jordan,
- traseul de alergare prin Westerpark,
- concertul Florence and the Machine la Melkveg,
- weekendul la Mihaela, cu Nic si copiii, si filmele, discutiile, prajitura cu visine,
- seara la Mark, cu mancarea traditionala romaneasca si povestirile lui Mark despre familia lui,
- discutiile de o extraordinara claritate cu F.,
- cele doua dupa-amieze prelungite in piata traducatorilor, la terasa Luxembourg, cu cafea, lectura si libraria americana de vizavi, care doar acum mi-a atras curiozitatea,
- bomboanele absolutamente geniale de la Leonidas,
- seara din De Zeepost (barul de pe colt, la care am fost pentru prima oara) si analiza posibilitatii "schimbarii macazului",
- kilometrii prin Albert Cuyp, cu Bogdan, cautarea tarabei cu peste specific olandez, cartofii prajiti specific olandezi, tentatia chilipirurilor si a excentricitatilor.
Maine ma trezesc incredibil de devreme si apoi plec. Va pup.

staccato / legato

Maine la ora asta voi fi deja la Amsterdam. Cu F, Bogdan, Mark. Nu am emotii, cum aveam pe vremuri, simt doar bucurie. Ma bucur ca ma revad cu acesti prieteni, sper ca si cu Mihaela si Nik si copiii lor. Inca o data constat cat m-am schimbat: nu ma mai sperie departarile; ma sperie in schimb apropierile. Ciudat. Cate vieti traim de fapt (unii). Ieri am jucat pentru prima data baschet dupa zeci, sute de ani. De fapt cred ca nu am mai tinut o minge in mana de zeci, sute de ani. Feels good. Incep sa imi placa tot mai mult sporturile. Chiar ziceam ca daca ar fi sa am acum 18ani si sa dau la facultate, as da la sport. Imi amintesc ca si Jeni Acterian zicea asta, dar atunci pricepeam doar cu mintea. In rest, e ok. Am inceput sa ma reobisnuiesc cu oamenii, ceea ce e extraordinar. Mi se intampla sa mai dea navala emotiile peste mine si sa nu stiu ce sa fac cu ele, dar e si asta o experienta. Ma rog, una pe care nu as vrea sa o continui si sper sa nici nu trebuiasca. Mi-a ramas in cap discutia cu Darius despre resemnare. Mie resemnarea mi se parea una din cele mai oribile chestii, practic o infrangere. Dar la un moment dat e esentiala, ca sa nu ramai un ins agonizand de frustrare, care isi face bucati si viata care i-a mai ramas. Totusi, nu sunt omul resemnarii. Eu continui sa incerc, si mai ales continui sa sper. Da, de ceva timp am descoperit speranta. Daca e sa ma fi resemnat cu ceva e ca voi trai, cel mai probabil, in romania. Poate m-am mai resemnat si cu gandul ca nu voi fi niciodata foarte bogata, dar cum nu sunt o materialista asta are prea putina importanta. Cu ce nu m-am resemnat nu spun acum, ca am o jena. Tot Darius zicea ceva incalcit legat de blogul asta in care nu ma mai exprim asa plenar precum o faceam in canada. Nu neg, asa o fi, insa sa ne amintim ca in canada eram extrem de singura si nevoia de impartasire ma impingea la tot felul, printre care sa imi scriu mie insami e-mailuri de pe adresa de yahoo pe adresa de gmail. Acum am, slava cerului, cu cine vorbi si sentimentele nu se mai cer impartasite din greu pe acest simpatic blog. Da, sunt obosita, se vede. Cand ma intorc ma asteapta festivalul de teatru clasic, apoi festivalul francofon in care o sa ma implic cu revista si alte tiparituri. Imi plac tipariturile, remarc. Pana si in celalalt capat al lumii mi-am pus numele pe un teanc de reviste. Ca tot veni vorba, si cu asta inchei amplul meu post, dupa doua - trei beri mi se face dor de celalalt capat al lumii, cum eram eu in legea mea si mancam mancare indiana sau burgeri uriasi. Dar nu, nu voi da curs acestui dor. Daca raman cu o nostalgie e bine, nu e cazul de mai mult.