Fear and hope. Metaphors.

Nu ma pot abtine sa nu recomand aici un minunat post de pe blogul Note din jurnalul unui psihoterapeut.

Ce as vrea

sa nu mai gandesc in alb si negru, sa fiu aproape de ionuka toata viata, sa muncesc mult si cu placere, sa fiu seducatoare cand imi place de cineva, sa spun mai des ce gandesc, sa refuz diplomatic sa-mi petrec timpul cu oameni care nu-mi plac mult, sa am o camera cu tapet verde inchis cu modele si un fotoliu galben, sa nu ma mai trezesc dupa ora 9, sa pot sa alerg mult mult timp de acum incolo, sa-i ajut pe oameni in chestiuni minore sau majore, sa nu ma mai gandesc cu ingrijorare la viitor, sa ma duc la concerte la: sigur ros, antony and the johnsons, depeche mode, sa ma indragostesc de o persoana si persoana de mine si sa fim impreuna, sa iau apararea fara nicio teama oamenilor nedreptatiti, sa vad portugalia, sa ma duc la spectacole de radu afrim, sa nu am resentimente fata de nimeni, sa am numai haine misto care ma reprezinta, sa cunosc oameni noi de care sa ma pasionez, sa imi aduc aminte mai des cat de fericita eram cu bunicii mei, sa intru totalmente spontan in relatie cu ceilalti, sa citesc mereu, sa fac snorkeling, sa nu mai fiu asa severa cu mine insami, sa stiu sa ma machiez la ochi, sa fiu mai detasata de momentul prezent si mai detasata in general, sa nu mai am orgoliu ascuns dar imens, sa castig decent sau chiar bine, sa existe rai, sa tac cand e de tacut si sa vorbesc cand e de vorbit, sa am noroc, sa merg pe munte, sa joc badminton, sa nu ma ambitionez aiurea, sa-mi placa toate diminetile.

About America, again

Citesc Isabel Allende - Fiica norocului. Ma surprind ca ma intereseaza mai mult ca orice descrierile goanei dupa aur din California mijlocului de secol 19. Le inteleg mai bine decat mi-as fi dorit. Lumea aia, de aventurieri si de oameni liberi, careia stiu ca i-am simtit si eu gustul, la un secol si jumatate distanta. Nu stiu ce-i face pe unii sa-si descopere plenar libertatea acolo si pe altii sa se dezguste. „Aici nimeni nu e cine pare a fi”, spune la un moment dat un personaj obscur. Altul, mexican, s-a botezat Jack, dar asta nu era o problema, pentru ca acolo si-asa fiecare si-a luat un alt nume. In America poti fi oricine. Din nou, nu stiu ce fel de om trebuie sa fii ca asta sa iti dea aripi sau sa te sperie cumplit. Oameni care nu se cunosteau decat de cateva luni se ajutau cu daruire, desi stiau ca, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodata. Pentru toti, cel mai important lucru era sa aiba ce manca la sfarsitul zilei. Pentru asta, puteau face orice, isi dadeau frau liber abilitatilor de tot felul. O lume care se inventeaza pe masura ce se naste, care continua sa se inventeze zi de zi. Unii, norocosi, isi consolidau averea si reputatia, altii se imbolnaveau de diverse boli si de singuratate. Nu-mi pot stapani un fior citind cartea asta. Nu mi-l pot stapani, pentru ca stiu, stiu sigur, ca am inteles si eu esenta americii. Ea ma inspaimanta. Nu, categoric, nu sunt facuta sa ma arunc in lumea noua, pentru tot aurul din lume. Sunt, mai degraba, ca si capitanul olandez, impasibil in fata extazului general in fata comorilor, care spunea „Eu nu vreau decat sa ajung la Amsterdam sa prind Craciunul cu ai mei”.

Fascinating Romania (tag)

La piata, la taraba cu piersici, conversatie cu vanzatoarea:

- Ce privire au unii. Lucrez de 30 de ani in comert si cunosc oamenii.
- Ce privire ?
- Asa ... insuportabila.

' I JUST ADORE YOU '

Vad ca am publicat pana acum 400 de postari. Nu ma mai intreb la ce ajuta, la ce au ajutat, ca nu am raspuns. Poate au ajutat, cine stie.

Doar una din plangerile mele din postul anterior s-a rezolvat sau, mai bine zis, e pe cale sa se rezolve. Umflatura de pe gat, cu care am stat o saptamana, in speranta ca antibioticul va lovi. Nu a lovit, dar azi, printr-un concurs de imprejurari in care un factor esential a fost prietenia, am ajuns la doctor. L-a intepat, l-a scobit, l-a stors, iar a scobit, a adunat, l-a abordat din diverse unghiuri, iar a stors si tot asa. Sentimentul predominant a fost, cum era si normal, ca scap de porcaria asta. Maine ma duc iar, aceeasi operatiune.

Apoi s-au intamplat tot felul de chestii (discutii, oameni, situatii), pe care nu le consemnez aici.

Per global, mood-ul meu variaza de la o zi la alta, de la o ora la alta. Imi mai trebuie ceva timp sa uit anumite faze, adica nu sa uit, ca asta nu se poate, ci sa le fac din ce in ce mai putin prezente. Chiar azi am avut o criza in sensul asta, ca mi-am amintit de o faza. Doamne, cate-i aud urechile reginei. Daca ma angrenez in ceva e f. ok, daca nu, devine periculos, ca un-doi ma debransez si amintirile dau navala (alea penale din .ca).

In tot cazul, duminica m-am trezit fericita ca ma trezesc si incepe o noua zi. Luni mi-a scris F. un e-mail genial si marti am ajuns la doctorul de mai sus, care mi-a biruit dizgratioasa si nelinistitoarea umflatura.

Si o ultima constatare: pe timp de zi, orasul asta e atat de trist. Ma refer la oameni.