417. Cruel Tuesday.

Batrana nobila cu Alzheimer trebuia sa iasa din spital. M-am intrebat unde pleaca, dar nu am avut curaj sa intreb. Seara, era tot acolo. "Nu a plecat?". "Ba da, dar au trimis-o inapoi". "Dar unde a plecat?". "La azil. De acolo a si venit, dar acum nu au mai primit-o, ne-au trimis-o inapoi aici". Infirmiera care mi-a dat explicatiile, infirmiera mea preferata, de altfel, se indreapta spre batrana. "Dar nu aveti pe nimeni?". "Ba da, am un fiu". "Si unde e?". "Nu stiu. In Ungaria? Sau poate in Elvetia. El calatoreste".

Doamna fara picior din patul de langa usa isi astepta la pranz fiica sa vina sa ii aduca scaunul cu rotile. "Nu stiu de ce nu vine". "E circulatie mare azi", ii spun. "Nu, nu e asta. Eu cred ca a patit ceva. Ea are cancer. Pe mine m-a adus aici o nepoata, asa, repede, nu am apucat sa iau nimic cu mine. Dar acum ar trebui sa vina fata sa imi aduca scaunul. Precis a patit ceva". "Nu, nu va ingrijorati". "E circulatie", repeta si batrana cu Alzheimer. Seara, o intreb. "A venit fata? Vad ca aveti scaunul". "Nu, fata mea a murit". "Cum adica a murit? La pranz ati spus ca o asteptati". "Da, dar acuma dupa-masa mi-au zis ca a murit. A murit ieri seara, dar nu au vrut sa imi zica. Maine o inmormanteaza". Nu plangea, nu parea sa sufere.

La femeia grasa din patul de la geam a venit familia: doi tineri pe la vreo 30 de ani si doua fetite, una din ele in carucior. La tigani se aduna toata familia; se tanguie, aduc oale cu mancaruri, se agita in jurul bolnavului. Le pasa, se vede ca sunt terminati de durere. Fetitele sunt tare dragute si i-au atras atentia doamnei cu Alzheimer. "Cum te cheama?" "Naomi". "Ce nume frumos! Si pe sora ta?". "Denisa". "Ce nume frumoase aveti amandoua". Fetita zambeste. E, intr-adevar, tare draguta. Dupa cateva minute, "Cume te cheama?". "Naomi". "Ce nume frumos! Dar pe sora ta?"... Tot asa, de vreo patru ori. Naomi raspundea de fiecare data.

Infirmiera mea preferata vine gafaind spre mine pe coridor si se scuza ca nu i-a dat de mancare mamei. Ii spun ca nu e nicio problema, i-am dat eu. "Azi a fost o zi grea. Am fugit la batranica mea, acum am si un deces". "Unde?". "In 413". Adica vizavi. "Avea 76 de ani. De 30 de ani sta la azil. Nu a avut pe nimeni". "Cum, dar am vazut o batrana ca a venit sa ii aduca hainele". "Da, e cumnata. A avut un frate care a murit si el. Cumnata i-a adus hainele, a platit tot pentru ea". Situatia nu e chiar asa de groaznica, parea sa imi spuna infirmiera.

"Si ce pantofi i-au pus?", aud dinspre usa. "Niste pantofi negri, din dulap". "Si prosoapele?"

Question:

What are you left with after you lose language?

A la recherche

As vrea sa am, la un moment dat in viata asta, un an linistit in care sa il citesc pe Proust. Am sentimentul clar ca ma va face sa vad lucrurile altfel, un fel care imi e propriu dar pe care l-am uitat pe drum.

Pe drum

Nu imi doresc sa cad in egolatrie, dar recunosc ca ma preocupa propriul drum. Sper ca in dozajul firesc, desi in preocuparea asta nu cred ca poate spune cineva care e exact "dozajul firesc". Crezand ca asa se evita riscul preocuparii excesive pentru propriul drum, nemaiscriind public despre el, am renuntat sa mai scriu. Insa nu am renuntat sa ma gandesc. Asa ca daca e sa fi cazut in pacatul egolatriei, am cazut oricum, doar ca nu am mai formulat. Or eu cred in punerea in cuvinte, cred in puterea de ordonare a exprimarii scrise, ca atare voi incerca sa scriu din nou. Despre mine.

Nu pot sa nu observ ca de la 30 de ani mi s-au ivit niste provocari pe care nu le cunoscusem pana atunci. Confruntarea cu celălalt, cu ce e diferit de mine. Pana la 30 de ani, am reusit sa stau intr-un cuib protejat, inconjurata de oameni asemeni mie, cu care multe lucruri erau de la sine intelese. Apoi, odata cu plecarea in Canada, s-a produs o ruptura, care m-a pus in fata unor oameni pentru care lucrurile dinainte nu mai erau de la sine intelese. M-am trezit ca trebuia sa explic unor cunoscuti de ce Depeche Mode sunt mai valabili artistic decat Jon Bon Jovi. Sa precizez de ce un film ca 'Legally Blonde' este o pierdere de vreme. Sa ma justific de ce eu sunt in stare sa dau 10 dolari ca sa vad un film la cinema. Brusc, optiunile mele, care imi pareau cele mai firesti, s-au vazut confruntate cu alte optiuni, radical diferite. La inceput m-am revoltat si tendinta naturala a fost sa ma intorc cat mai repede printre ai mei. Insa apoi am privit confruntarea asta ca pe un exercitiu prin care eu insami imi reevaluam, de la zero, valorile. Am inceput sa imi pun intrebarea, poate pentru prima oara in viata, de ce citesc. De ce vad filme, de ce vad anumite filme si nu altele. De ce prefer o anumita muzica si nu alta. Am incercat sa imi explic, in primul rand mie, cu ce e mai bun Bach decat un membru talentat al familiei Guţă. Nu e usor. Nu e usor mai ales acum, in postmodernism, cand orice, recontextualizat, poate capata statutul de arta. M-am inhamat, asadar, la o munca a redefinirii criteriilor alegerilor personale. Poate nu intamplator, confruntarea s-a prelungit si la revenirea in tara. Mi-am regasit vechii prieteni, cu care impartasim fara explicatii aceleasi gusturi, insa am dat de figuri noi, din alte sfere, care m-au provocat sa imi prelungesc exercitiul de cautare, alegere si motivare. Evident ca nu ma satisface un argument de tipul 'pentru ca asa imi place mie' si consider ca l-as jigni pe celalalt inchizandu-i gura cu asa capricii. Am facut si fac efortul de a-mi explica alegerile. Unul din argumentele cele mai simple, dar nu mai putin valabile, este ca am fost formata intr-o anumita directie, pe care apoi am cultivat-o singura, iar acum consider ca a schimba directia ar fi un efort prea mare si in ultima instanta inutil. Un exemplu e folclorul. Nu am absolut nicio pregatire in domeniul folclorului, nu am avut nici curiozitatea de a-l cerceta, desi nu-i neg potentialul de a hrani sensibilitatea. Insa nu e zona mea si acum cred ca as pierde mult timp alfabetizandu-ma si incercand sa-mi insusesc o sensibilitate straina de formarea mea. Asa ca renunt, cu o oarecare tristete, la beneficiile pe care mi le-ar putea aduce, in favoarea beneficiilor mai sigure si mai familiare pe care mi le aduce cultivarea sensibilitatii in alte directii. Asta ar fi o explicatie, printre cele mai evidente. Alte explicatii se incadreaza, in general, in registrul bogatie de nuante, subtilitate, originalitate stilistica versus simplificare, previzibilitate, precaritate a stilului. E un registru argumentativ simplificator, care poate fi contrazis de numeroase exemple (cel mai la indemana ar fi minimalismul). Asa ca munca mea e departe de a fi ajuns la un capat multumitor. Sunt tentata sa cred ca nu va ajunge niciodata la un capat. Insa ceea ce sper e sa merg pe un drum pe care stiu de ce merg si mai sper ca voi sti sa discern care poteci laterale merita incercate si care nu. Desi uneori e placut si sa te mai abati aiurea, sa ai senzatia ca te pierzi si sa te bucuri ca revii la drumul bine stiut.

Anii

Incerc sa tin minte, distinct, anii. Anul 2004 a fost anul in care am iesit pentru prima data din tara, in Franta, dupa o lunga, lunga perioada in care am stat tot in Romania. In 2005 m-am indragostit. In 2006 am plutit deasupra tuturor lucrurilor, usor, intr-un fel de convalescenta. In 2007 am zburat pentru prima data cu avionul. Apoi zborurile nu s-au mai oprit. In 2007 am plecat in Canada. In 2008 am avut caderea nervoasa si am plecat din Canada. Au urmat peregrinarile: America, Amsterdam. In 2009 m-am intors in Romania. Am inceput, incet, sa ma refac. Au continuat drumurile (cum mi le permiteam?): din nou la Amsterdam, la Bucuresti. In 2010, din nou pe drum: Munchen, Viena, Bucuresti, Londra, Atlanta, Boston. Au aparut pe lume Helena si Franny, nepoatele mele. Eram intr-un mod intens si bizar indragostita, mai mult in virtual decat in real. Locuiam in camera mea din apartamentul copilariei mele, cu mama. Alergam, citeam si traduceam filme. Eram locuita de o impresie persistenta de singuratate, cu care incercam sa ma impac, japanese style. La sfarsitul lui august 2010, viata a luat o intorsatura brusca, cu care, cel putin aparent, m-am obisnuit destul de repede. M-am mutat de la mama, am pe cineva langa mine, ofertele de job-uri au inceput sa curga. Lucrurile au intrat pe un fagas normal, o normalitate pe care mi-o doream de mult. Uneori visez sa stau la geam, singura, si sa las sa treaca peste mine orele, iar eu doar sa privesc contururile pe care le lasa lumina pe cladiri si sa aud sirenele pompierilor sau ambulantelor care se indreapta spre familii carora li se intampla ceva important si urgent.

age

E previzibil: atunci cand nu ai mai postat de mult timp, se asteapta ca revenirea sa fie una spectaculoasa. Nu duc lipsa de lucruri spectaculoase in viata mea actuala, insa despre foarte putine pot scrie aici, un loc care mi-a devenit strain. De fapt mi-a devenit straina exprimarea de sine. Am un sentiment de jena sa vorbesc despre mine. Cred ca vine odata cu varsta. Mai nou, incerc sa ma amuz de chestiile care vin odata cu varsta. Nevoia de confort, incapacitatea de a mai suferi din motive romantice, necesitatea meselor regulate, dorinta de somn indestulator, rationalizarea petrecerilor si implicit a berii, politeturile aruncate in stanga si-n dreapta. Imi doresc sa nu ma iau prea in serios, sa nu ma confund cu tipicurile varstei. 33 de ani nu e cine stie ce varsta, aud mereu. Nu, nu e. Insa nu mai e nici 24.

Altfel?
-predau romana la straini, ocupatie care imi place mult
-am 3 domicilii, fapt cam stresant
-imi e foarte dor de Helena si Franny
-am parasit o legatura romantica fara viitor, pentru una cu viitor
-traduc filme in continuare
-merg la sala in continuare
-nu am mai fost nicaieri in strainatate de cand m-am intors din America
-am citit Jeanette Winterson si m-am pasionat de stilul ei
-mor dupa soarele de toamna
-mi-am cumparat cateva haine galbene
-am citit 'Lying on the Couch' (Irvin D. Yalom) si ma bate gandul sa parasesc zona psihologiei pe intelesul tuturor (very catchy, I admit) pentru un alt fel de ordine a gandurilor, nu stiu care, inca, in orice caz nimic cu tenta spiritual-religioasa, poate mai degraba estetica, vom vedea
-maine merg sa vad pentru a doua oara 'Piata Roosevelt', cel mai bun spectacol de teatru pe care l-am vazut de un an si jumatate incoace
-imi e dor de prieteni care sunt departe, dar incerc sa-i fac prezenti fara ca ei sa fie concret prezenti (reusesc rar)

Ratiune si simtire

Am tradus cateva documentare care aveau o legatura cu activismul american. Oameni apartinand societatii civile, care se organizeaza pentru a lupta pentru un drept al lor. Cunosc din proprie experienta aceste demersuri. Imi sunt familiare, pentru ca am lucrat in zona non-profit. Tenacitatea lor este extraordinara. La fel si dedicatia pentru o cauza, la fel si spiritul organizatoric, la fel si solidaritatea. La inceput ma emotionau pana la lacrimi. Ii admiram. Ii admir si acum si as vrea ca romanii sa dovedeasca macar o infima parte din spiritul lor de luptatori. Insa e ceva, ceva ce tine de o combinatie intre senzatii si simt estetic, care ma bloca. Si acum, cand vad in filme asemenea miscari civice, simt mirosul acelor oameni si le vad hainele neglijente. In general sunt americani intre doua varste, simpli si drepti, cu o vadita inclinatie spre a-si ignora propria persoana, mai ales 'impresia artistica'. Pe mine lucrul asta ma dobora. Nu suportam lipsa lor de grija elementara fata de tot ce tine de exteriorul prezentei lor. Era o senzatie foarte puternica, cu care ratiunea mea incerca in van sa lupte. Stiam ca tot ce fac ei este absolut meritoriu, insa mirosul de detergent ieftin sau petele de pe o bluza de trening uzata, ma faceau sa intorc capul. Oare mai simte cineva la fel ?

Crabul

Dani imi spunea ca atunci cand nu am incredere in mine sa iau astrele si sa le inglobez lumina. I-am spus ca mi-e frica sa nu innebunesc asa si sa ma cred Luna sau Soarele. Mi-a zis ca pot sa ma cred si Luna si Soarele, ca e mai ok decat sa ma arunc de la etaj. In felul lui are dreptate. I-am mai zis si ca ma streseaza banii si mi-a spus ca in Tao zice ca daca ai 2 bani, unul il dai pe mancare si de celalalt sa iti iei flori. Asta mi-a placut. Mi-a placut pentru ca tind sa alung esteticul si impalpabilul din viata mea, desi undeva deep down, too deep it seems, stiu ca sunt importante. Dar Dani e un artist, iar eu nu mai sunt artista.

Ma paralizeaza relatia mea cu banii. Nu ii inteleg. Nu ii inteleg deloc. Am impresia ca in momentul in care intervin banii, totul se duce dracului si devenim niste animale care lupta la sange pentru supravietuire. Nu vreau sa cred ca viata e asa. Imi amintesc prima sedinta la Avr., cand eu coplesita de emotii dupa defularea de o ora, raman un pic contemplativa si el imi spune 'Ok, can I get you to pay me?'. Asta a fost o nedelicatete care a stricat tot.

Mi-a trimis azi Albert un clip cu un culturist in concurs. Totul, toate miscarile lui, mi se parea foarte familiar. Mi-am amintit cum eram mici, cu Ionuka, si stateam pe scaune la casa sindicatelor, si urmaream concursurile de culturism. Mama, fiind profesoara, era secretara federatiei de culturism si statea in prezidiu si nota chestii. Eu si Ionuka, din sala, doua fete de 10-12 ani, discutam intre noi, evaluand competitorii. Chiar ajunseseram sa ne pricepem destul de bine. Crabul.

Am fost la un chef de adolescenti cool si am aflat ca eu nu mai pot vibra laolalta cu ei. Au trecut peste mine si peste prietenii mei prea multe lucruri serioase ca sa mai pot crede ca o noapte de muzica si betie poate insemna totul. Imi amintesc de vremurile cand putea insemna totul (le-am lungit pana spre 30 de ani) si erau faine. Dar s-au dus si asta e. Poate la batranete.

Sunt indragostita de cineva care nu se poate exprima in cuvinte. Mie imi e greu asa, pentru ca eu sunt omul cuvintelor si cred in puterea lor de a ordona gandurile si de a elibera tensiunile. Odata numita o emotie, ea nu mai are puterea de a te ravasi. Deocamdata, cat sunt inca indragostita, trebuie sa fac fata lipsei de discurs.

Zen ?

Mai nou e la moda sa fii un om simplu, fara complicatii. Sa fii zen.

Eu sunt un om complicat. Mai mult, ador oamenii complicati, care isi 'adreseaza' complicatiile.

E posibil sa fi racit. Faptul nu ma deranjeaza deloc.

I miss Helena and Frannie.

two months

Botez

Ionuka . Alice
Oli . Franny
Catalina. Helena

Mutatie

Incepe sa mi se contureze, greu si lent, o ruptura. Nu imi e deloc usor sa o formulez. E vorba de o ruptura cu un fel de a fi interior. Ruptura s-a produs pe nesimtite. Imi amintesc, vag, ca duceam o alta viata, interioara, acolo unde se produc de fapt lucrurile esentiale, care apoi determina ceea ce numim lucruri 'de suprafata' (comportamente, atitudini, fapte, decizii).

M-am nascut intr-o generatie care citea. Vedea in citit nu numai nobletea unui loisir, nu numai un snobism de salon, ci credea in puterea unei carti de a-ti deslusi locul tau in lume. Cartile iti ofereau viziunea unui destin. Adancimea lor era translabila de la o epoca la alta, de la un spatiu la altul. Te conectau la niste esente. Lumea, timpul lumii, parea ca curge altfel. Era un mers atat usor, cat si apasat, iar paradoxul e doar aparent. La modul concret, nu aflai nimic. Existau 'fresce ale epocii' in romanul realist, din care ramaneai cu o atmosfera, insa era o ineptie sa le iei ca document istoric. Cartile nu te ajutau cu nimic din sfera vizibilului si a imediatului. Insa iti formau o consistenta interioara care te inradacina intr-un teritoriu ferm, de pe care sa poti situa cotidianul in formele lui atat de schimbatoare.

Toata aceasta pledoarie pentru carti e de fapt un prohod. Pentru ca lucrurile s-au schimbat. M-am deprins tot mai mult sa sar sprintar din link in link, ca sa aflu cat mai mult si tot mai mult. La capatul unei astfel de zile, si sunt tot mai multe asemenea zile, ma regasesc ostenita si cu capul vajaind. Citesc bloguri, bloguri ale unor oameni realmente talentati, si deja imi dimensionez lectura la scara unui post de blog. Urmaresc conferinte pe youtube, interesante si inteligente, nu neg, insa cu ce poti ramane dupa 8 minute? Si apoi alte 8, si tot asa? Ca sa nu mai vorbesc de wikipedia, depozitara incontestabila a cunoasterii. Pot afla tot si dorinta mea de cunoastere e imensa. Insa stiu ca nu asa se face. Stiu, si totusi unealta e prea la indemana ca sa o refuz. Senzatia imediata de satisfacere a nevoii de cunoastere e atat de tentanta, incat cere un mare efort sa nu-i dai curs. Nu prezic aici apocaliptic latura demonica a internetului, departe de mine. E o realizare stralucita a mintii umane, de care nu contenesc sa ma minunez. Aduce beneficii incontestabile. Ceea ce vreau sa spun e ca pe mine, cel putin, m-a indepartat de un fel de a fi interior, de o disciplina a spiritului. Mi-a scurtat orizontul. Ma face sa ma impiedic mereu in imediat, in conturul limitat al zilei, al locului. Nu mai vad nici la mari distante, nici in mari adancimi.

Ii invidiez pe cei care nu sunt sfasiati intre aceste moduri de a privi lumea. Atent, de la fereasta unei case, sau in fuga, de pe geamul unui tren. Sau pe cei, rari, cred, care reusesc sa impace cele doua priviri. Este ceea ce ma voi stradui si eu sa fac.

Titlul acestui post este titlul pe care Alessandro Baricco a dorit, initial, sa-l dea cartii lui care vorbeste despre ce am scris eu aici. Cartea de numeste "Barbarii. Eseu despre mutatie". Nu am citit-o, abia azi am aflat de ea, dintr-un interviu cu Liiceanu.

May

Helena and Frances

Lust for life

Helena si Frances

The wind, the ash

E a treia dimineata la Atlanta in care ma trezesc la ora 7. Desi faptul are o explicatie clara (jet lag), imi place sa-mi imaginez ca mi s-a schimbat personalitatea. Am devenit un alt om: ma culc devreme, ma trezesc devreme. Iata deja premisele unei vieti cel putin normale, daca nu de succes.

Din momentul in care am iesit din aeroport si am simtit prima boare calda a vantului, mi-am amintit: locul acesta a fost bun cu mine. Cu un an si jumatate in urma, veneam aici cu sufletul facut ferfenita si aici am inceput usor, lent, sa imi recapat puterile. Simt recunostinta. Acum lucrurile sunt mult imbunatatite, le vad in copacii infrunziti, in variatele triluri ale pasarilor, in soarele care inunda veranda. Suntem la unison.

Saptamana vulcanica, departe de a fi ramas ca ceva sumbru in memoria mea, tinde sa-mi apara ca un timp suspendat, care m-a pus intr-o permanenta stare de alerta si a descatusat energii latente din mine. M-a facut sa ma gandesc serios daca nu cumva sunt facuta sa-mi traiesc viata la cote inalte de intensitate. Intr-un univers paralel as fi... Totul a coincis si cu firul rosu, aprins, intre capitale (axa Londra - Bucuresti), cand emotiile au fost puse in cuvinte, si cuvintele au declansat emotii, si tot asa, pana cand am reusit sa zarim contururile unei vieti impreuna. Nu se stie ce se va alege de acest vulcan. Tot ce se poate ca cenusa lui sa se risipeasca in vant si noi sa revenim la traseele care credem ca ne sunt proprii doar pentru ca ne-am obisnuit cu ele.

**
Fumez pe veranda si beau cafea si ma gandesc la lucruri pe care i le voi impartasi Ionukai imediat ce intru in casa; vorbesc cu Oli la telefon, Oli e exact aceeasi, doar ca acum mai e cu cineva, mereu, cineva de care trebuie sa aiba grija: Alice; mancam mic-dejun 1, mic-dejun 2, caruia Ionuka ii spune cumva, in poloneza, pentru ca ei au un termen pentru el; ascultam playlisturi din iPod; vine Maikel de la scoala si incepe freamatul iesirii in oras; tapas la LaLuna, crab legs la Corner Tavern; Ionuka, fiica pescarului; o fereastra de mess mereu deschisa si auzul ascutit ca nu cumva sa piarda un buzz; trecerea molcoma a timpului, o neasteptata revenire la un ritm al copilariei, senzatia ca cineva are grija de noi, desi noi va trebui sa avem grija de cineva, de cele doua fete care vor veni in aceasta casa atat de curand ca totul pare ireal si niciunul din noi trei nu reuseste sa-si imagineze cum va fi, pentru ca este imposibil sa iti imaginezi, tot ce stim e ca nu va mai fi la fel; azi unde iesim?

Drop bags at 12:00

Sunt in Caffe Nero de la Terminalul 5 din aeroportul Heathrow. Beau o cafea decofeinizata si mananc un chocolate brownie. Fiecare pas pana aici a fost o mica cucerire si fiecare pas de acum pana pe Neely Ave. va fi o alta mica cucerire.

M-am trezit la 8, ca de obicei, dupa un vis ciudat, cu Ionuka careia ii era foarte frica de niste carti vechi, imbracate in piele, care se aflau in incaperea unde stateam (unde?). Am deschis televizorul si s-a adeverit ceea ce deja nici nu mai speram: voi zbura azi la Atlanta. Mi-am facut un mic calcul in minte, cu ora la care ar trebui sa plec, desi nu stiam inca in ce fel voi ajunge la aeroport. Am coborat la micul dejun, mereu acelasi (omleta, ciuperci, rosii calde, doua felii de paine prajita cu unt, o felie de cascaval pane, suc de portocale si cafea), iar apoi am investigat modalitatile de a ajunge la aeroport, fara a cheltui 40 de lire pe un taxi. A reiesit ca exista un autobuz, 724, de la Watford Junction, insa pana acolo va trebui sa iau un taxi. M-am grabit in camera, mai aveam 40 de minute pana la plecarea autobuzului, si am intrat intr-o viteza si o concentrare specifice situatiilor de criza. Pe drumul spre aeroport am conversat cu Linda despre periplul ei timisoarean, in timp ce o doamna canadiana vomita langa mine, dar asta sa fie problema.

Ieri am atins punctul cel mai de jos al dezesperarii. Se anunta noul nor de cenusa si incepusem sa imi pierd speranta ca voi mai pleca azi. Nici nu mai eram capabila sa ma gandesc la alte variante, asteptam pasiva sa vina ziua de maine ca sa decid. Nici ziua in sine nu a decurs conform planului. Trebuia la ora 1 sa pornesc spre Camden, unde ma intalneam cu Albert, insa soferul Gary se pare ca si-a luat zi libera, asa ca m-am resemnat ca voi petrece o zi cu activitati solitare – lectura, inot, alergare. Am si inceput-o pe prima si nici nu suna rau o dupa-amiaza in gradina cu ‘Pastorala americana’ a lui Philip Roth. Insa soferul Gary si-a facut aparitia pe la ora 3, asa ca la 4 mi-am dat intalnire cu Albert, insa problema era ca la 6 trebuia sa fiu inapoi la statia de metrou, sa ma duca la hotel, ceea ce imi lasa doar o ora de petrecut in Camden.

Camden m-a naucit. O forfota continua de oameni care te imbie la tatuaje, la mancare ieftina, la haine de toate felurile, pravalii peste pravalii, arome de cele mai diverse feluri. Ne-am gasit cu Albert un loc insorit pe malul unui canal si el si-a mancat tacticos mancarea tailandeza, iar eu m-am porcit cu un burrito urias. Si asta a fost tot. Am luat metroul inapoi, insa degeaba, dupa cum s-a dovedit, pentru ca Gary nu a aparut la capatul unei ore de asteptare.

Asa incat m-am trezit singura si fara lire cash intr-o suburbie din nordul Londrei, Edgware, intr-o statie cu imensitatile alea de autobuze rosii, cu soferi nesimtiti si calatori rutinati, stiind ca trebuie sa ajung la statia Bushey (oribil cuvant), de unde sa iau taxiul spre hotel. Ma simteam de parca veneam de la jobul nine-to-five si ma indreptam spre apartamentul din suburbie, incarcata de plasele cu alimente. In cele din urma ma urc in autobuzul corect, ma dau jos la statia corecta, iau un taxi la hotel si tot ce imi doream era sa inot. Un bazin miniscul, cu apa prea calda, in care am reusit totusi sa-mi consum energiile mizerabile acumulate in toata zbaterea de peste zi. A urmat ritualul cinei, cu americanii care au reusit sa ma prinda cateva secunde, cat ma indreptam spre restaurant si ei ieseau din el, si din nou cred ca le-am confirmat ca sunt o est-europeana totalmente lipsita de social skills. Insa eu eveam treburi mai importante de facut, darling.

Acum ne privim in ochi, in aeroport, si stiu sigur, simt, ca fiecare e bucuros nu doar pentru ca el va ajunge unde vrea de o saptamana sa ajunga, ci si ca e bucuros ca celalalt va ajunge unde vrea sa ajunga. Ne leaga o solidaritate discreta, de care ne e si putin jena, intr-atat ne-a devenit de straina.

Ritualuri

Ziua de ieri se apropia de sfarsit. Voiam sa traversam aceasta somptuoasa curte interioara (palatul de justitie? se intreaba Albert cu nonsalanta), ca sa ajungem mai repede la Waterloo Station, de unde eu trebuia sa iau metroul spre, sa zicem, casa, iar Albert sa-si intalneasca un prieten. Pana aici am strabatut strazi aglomerate, ne-am abatut in curti melancolice, ne-am pus intrebari existentiale cu fiecare yuppie care trecea alienat pe langa noi, am stat la o terasa pe malul Tamisei analizand situatia iubirii/indragostirii in ziua de azi, ne-am plimbat prin Tate Gallery, am facut poze in diverse incadraturi si am mancat enorm la Albert acasa, unde timpul intra intr-o alta dimensiune. Se lasase frigul, iar eu mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam in poseta, inclusiv caciula. Albert, de care universul are grija in momentele importante si mai putin importante, a gasit pe jos aceasta tichie mov cu cinci caluti si si-a acoperit capul, facandu-ne pe amandoi sa ne scotocim prin minte ce personaj a devenit. Nu m-am putut gandi la nimeni, pentru ca Albert e atat de multe personaje adunate la un loc si niciunul anume. A ramas ca ne vedem azi pentru un Camden Town, iar eu m-am dus cuminte la hotelul meu, sa imi reiau ritualurile de seara, care, impreuna cu ritualurile de dimineata, imi adauga tenta de monotonie deja instalata in ultimele sase zile britanice.

Teoretic ar trebui sa zbor maine, adica miercuri. Cand m-am trezit la ora 8, am pornit ritualic televizorul pe Sky News si am primit vestea buna: aeroporturile din Scotia s-au deschis si prima cursa a decolat deja, iar apoi vestea proasta: un nou nor de cenusa se abate asupra Angliei si aeroporturile tocmai deschise se vor inchide la ora 13. Imi dau seama ca sunt putine sanse ca eu sa mai plec maine. Si totusi nu am ce face, inca. Au ramas in hotel numai americanii, europenii gasindu-si deja alte variante de a ajunge la destinatie. Ii vad ca se agita, cauta pe internet, dau telefoane. Stirile zumzaie mereu in toate televizoarele de aici. Eu imi conserv energia pentru momentul in care voi sti sigur ca nu plec maine. Pana atunci nu pot sa ma zbat. Am credinta ca lucrurile se vor rezolva cumva. Din nu stiu ce motiv, nu disper. Bun, nici nu am de ce sa disper, doar am unde sa stau, am ce manca, am bani, am internet, am telefon. Daca e ceva ce m-ar putea dispera, e incertitudinea. Niciodata dificultatile. Ele ma anima. Asadar maine, in caz ca nu plec, va trebui sa iau o decizie in functie de data la care imi reprogrameaza zborul. Insa pana atunci ma duc in Camden Town si apoi revin la hotel ca sa inot. O binecuvantare.

O duminica in Watford

Watford este oraselul in care se afla hotelul in care mi-am petrecut ultimele cinci zile si probabil si urmatoarele doua. Pana acum credeam ca e o suburbie a Londrei, dar soferul guraliv al hotelului mi-a explicat, cu un soi de mandrie locala, ca e un oras in toata regula. Asa incat ieri m-am gandit sa-l vizitez.

Practic nu l-am vizitat, pentru ca m-a atras un magazin cam plebeu, unde m-am apucat sa scotocesc printre haine sa gasesc nestemata. Normal, am gasit-o. Pe langa nestemata, si-au facut loc si alte ieftinataturi de care aveam neaparata nevoie, de exemplu un pantalon lejer de alergare. Dupa febra cumparaturii, m-a atras verdele ierbii de langa biserica din centrul orasului si m-am intins pe iarba, cu fatza la soare, incercand sa simt vreo conexiune cu pamantul, dar tot ce simteam era ca ma odihnesc si ca imi e cald intr-un mod placut si ca sunt singura dar nu ma deranjeaza, as spune ca dimpotriva. Intr-un tarziu ma smulg dintre firele de iarba si de papadii si astept masina care sa ma duca inapoi la hotel. Aveam doua lucruri in plan: sa ma plimb prin cimitirul evreiesc de vizavi de hotel si sa alerg.

Ceea ce se si intampla. Cimitirul m-a dezamagit, nu prezenta romantismul la care ma asteptam. M-am atasat totusi de o femeie care a trait in a doua jumatate a secolului trecut si pe care o chema Marion Adèle. Dupa toate aparentele a trait singura si a facut fapte de curaj si generozitate. M-am gandit ca mi-ar fi placut sa o cunosc. Apoi m-am asezat pe o banca si am discutat cu Ionuka situatia la telefon. Ea asteapta gemenele in Atlanta, eu sunt prinsa intre doua avioane la Londra. Cu cinci ani in urma nici nu ne-am fi imaginat povestea asta.

Am inceput apoi sa alerg. Ah, ce placere a redescoperiri unor senzatii atat de placute si familiare. Primele cinci minute, care sunt oribile si esti tentat in fiecare clipa sa abandonezi, apoi oboseala care se instaleaza si la final impresia ca ai mai putea alerga inca cateva ore. Si toate astea intr-un decor minunat, asa cum imi imaginam in reveriile mele de adolescenta. Mi-am amintit de domnitele victoriene care isi purtau melancoliile amoroase pe dealuri si prin vai, pana cadeau epuizate. Acum inteleg cum era posibil. The english countryside are ceva neamenintator si lasa impresia de ordine previzibila. Cat alergam mi-am facut un scenariu ca nu voi mai putea pleca de aici si o sa ajung sa imi iau un job si in tot timpul asta tot spun ca trebuie sa ajung la Atlanta, dar eu deja am rate la un apartament in Londra.

La cina am reusit sa fentez americanii, iar apoi am deschis laptopul, am pus castile si am intrat in alta sfera, in care ce se intampla in jurul meu era doar zgomot neimportant, doar pe alocuri enervant.

Another day

Asadar nu am mai cautat pajistea. M-a cuprins o toropeala (un switch off cum a denumit Albert starea), care m-a tintuit in camera de hotel, holbandu-ma la o emisiune idioata cu un concurs cu obstacole. In cele din urma, reusesc sa vorbesc cu Albert care ma trezeste oarecum la realitate si decidem sa ne vedem in cursul dupa-amiezii. Iau metroul, incerc sa surprind fotografic suburbia londoneza, cu soarele incalzind obsedanta caramida maro, si pe la 5 ajung la statia London Bridge. Asteptand acolo, ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine si cu fiecare minut ma simteam tot mai ametita. Ma copleseau toate impresiile pe care le lasau sutele de trecatori, nici unul la fel, in urma lor.

Dar apare Albert si universul meu se repozitioneaza. Ma duce direct in curtea interioara a unei cladiri de birouri geometric sofisticata si acolo, brusc, toate zgomotele au incetat. Inca imi persista in auz zumzetul de la London Bridge, dar disparea incet. Mi-a aratat gradina. Nu am putut intra, dar a fost de ajuns ca sa ma linistesc si sa pot porni mai departe. Am pornit pe malul Tamisei, unde suvoaie de oameni se revarsau spre noi, alte suvoaie ocupau terasele si pajistile dimprejur. Multimea ma coplesea, din nou, pe partea dreapta se vedea Big Ben, in fata London Eye, in stanga The Globe. Iar eu imi imaginasem ca malul Tamisei e un loc linistit, cu multa verdeata si cativa rataciti. Umblam mult, mie imi e foame, ne luam eu o gogoasa, Albert o inghetata, si continuam. Ne asezam pe o banca, Albert imi povesteste tot felul de lucruri, iar eu numai asta as face: sa-l ascult. Ne continuam totusi drumul, trecem pe partea cu Parlamentul, unde alte obiective turistice ni se infatiseaza. Fac poze, dintr-un instinct turistic pe care mi-l descopar cu uimire. Trecem din nou podul, inapoi, sa ma intorc la metrou, si deja Tate Gallery imi pare un loc familiar, cu aerul lui de abator. Albert e incredibil de abil in a auzi din treacat tot felul de discutii intre oameni. Mi le reda pe larg, le comentam. Cand ajung inapoi la London Bridge, imi dau seama ca Londra nu imi mai e asa antipatica. E intensa si enervanta, insa nu antipatica.

Dar trebuie sa iau metroul inapoi, ca in Romania se face deja ora 11, iar eu trebuie neaparat sa fiu online.

408 - 306

Aici lucurile se succed cu o viteza ametitoare. Ieri stiam ca voi zbura azi, adica sambata. Am decis ca situatia e chiar confortabila; am petrecut doua zile in Londra, intr-o camera de hotel placuta, cu doua mese pe zi, cu acces la internet din pub-ul wireless downstairs, si sambata sunt gata sa plec la Atlanta. Vineri seara, prospat intoarsa din excursia de cateva ore prin Londra, imi anunt victoriosa colegii romani ca maine plec. Imi arunca un zambet cu subinteles. M-au lamurit ca nu pleaca niciun avion de pe Heathrow sambata. Un moment de soc si apoi am incercat sa reevaluez situatia. Nu aveam ce face pe moment, decat sa astept a doua zi dimineata. Mi-am luat o bere si mi-am deschis laptopul. A urmat o seara agreabila, consemnata in postul de ieri.

Dimineata ma trezesc decisa sa astept cu telefonul la ureche oricat trebuie asteptat ca sa imi reprogrameze zborul. Ceea ce am si facut. Ma asteptam, nu stiu de ce, sa imi gaseasca un zbor pe maine, duminica. Ceea ce nu stiam era ca si duminica aeroportul se mentine inchis. Asa ca se poate imagina socul meu cand mi s-a spus ca primul zbor disponibil este miercuri. Miercuri! O sun pe Ionuka, ma suna Darius, vorbesc cu tata, intru pe net cu Linda, trimis sms-uri, iar pana la urma ma impac SI cu ideea asta. Mai mult, sper sa fie miercuri, si nu mai tarziu. Aud tot felul de vesti alarmante, cum ca vulcanul e posibil sa nu se opreasca timp de un an si gandurile mele o iau razna. Ma apuca o panica la gandul ca nu mai ajung la Ionuka, ca ea nu poate traversa oceanul. “Totusi au trecut dor trei zile”, imi spune Ionuka, vocea ratiunii, “sa nu ne gandim in termeni de ani”. Are dreptate. Ma linistesc.

Intre timp, compania noastra British Airways ne anunta ca trebuie sa mergem cu totii la aeroport. Nu inteleg de ce, asa ca nu plec. Am deja bilet pe miercuri, nu vad ce as cauta la aeroport. De asemenea, ne anunta ca nu ne mai asigura cazarea la acest minunat hotel din nordul Londrei. Ma impac si cu gandul asta, deja vorbisem de ieri cu Albert despre posibilitatea asta, si da, pot sa stau la el. Ne sunam, imi explica unde sta, eu ma bucur ca nu trebuie sa schimb linia de metrou Jubilee Line si ca nu sunt lucrari pe traseul pe care il voi face de la Stanmore pana la London Bridge. Stabilim ca il sun cand ajung la London Bridge si vine sa ma ia.

Dar ceva ma retine in atmosfera calda a prietenosului hotel. Mai incep o conversatie pe messenger, mai mananc un fursec, imi mai prepar un nes decofeinizat, mai deschid un blog de care nu ma pot desprinde, mai primesc un telefon, si asa trece timpul. Nu ma grabeam oricum, Albert mi-a spus ca nu are nimic anume de facut azi. In cele din urma decid ca e momentul sa chem un taxi de la receptie, sa ma duca pana la Stanmore Station. Astept in fata la receptie, cand Frederika ma anunta ca acum doua minute au primit un e-mail de la British Airways ca ne mai prelungeste hotelul cu inca o noapte. Atunci de ce au fost oamenii trimisi la aeroport?, o intreb. Do you think I can possibly answer this question? Zambesc intelegator. Asa incat m-am mutat de la 408 la 306. De pe partea dreapta pe partea stanga. Imi propun sa gasesc o pajiste britanica imprejur, sa-mi pun adidasii si sa alerg. Run, do not walk.