E vorba despre confruntarea cu tine

tocmai am ajuns acasa si ascult staralfur noua mea preferata de la sigur ros care o sa vina aici in concert in 7 octombrie si eu nu am bilet ca IAR nu am fost pe faza, deci va trebui sa caut pe net undeva sau sa am de-a face din nou cu bisnitarii ca la radiohead, dar nu asta e cel mai important lucru.

pe drum spre casa mi-am aminitit ca cineva mi-a zis o data in autobuz ca aude muzica din castile mele si deci sa o dau mai incet. adica sa nu ne deranjam unii pe altii. poate pentru romania suna a Paradis, dar pentru mine nu e. imi amintesc lehamitea care ma apuca in ro. cand treceam pe langa blocuri sau case sau masini de unde se auzea muzica si era chef. Vai, ce muzica oribila, cum se pot distra oamenii in halul asta, ma gandeam eu. acuma daca as auzi dintr-o casa La Cucaracha cred ca as bate in usa si i-as ruga sa ma lase si pe mine la chef.

apropo de chef si distractie: am fost la discoteca. locul era in cartierul distractiei, asa e aici, e teritorializat. in fine, prima oara cand am fost noaptea in cartierul distractiei am ramas interzisa. strada, ca despre o strada e vorba, era inchisa pe cele cateva blocuri cat de intinde cartierul distractiei, si era marginita de o parte si de alta de politie, plus politie raspandita peste tot. era cam tarziu, adica era 1, cica alex, la 1 se vine la distractie, s-o crezi tu, aici la 1 mai ai un dans doua si te-ai impachetat, deci era cam ora 1 si tineretul era ingrozitor de beat (baietii) si febril (fetele), o imagine dezolanta dezolanta. deci acolo m-am dus sa ma distrez si eu, ce sa fac, unde sa ma duc. dupa vreo patru beri mici am si dansat :)


pe final vreau sa spun cum a fost azi spre seara cand am fost la sedinta aia unde spui ce e groaznic si rau, pentru ca nu poti sa spui asa ceva la nimeni pentru ca ne tinem unii fata de altii ne dam formidabili ca sa obtinem contracte. ce s-a intamplat a fost ca am povestit eu ce mi s-a intamplat in ultima vreme, lucruri toate ok, si ce planuri am, de asemenea ok, si ca nu au de ce sa nu se realizeze, decat daca intervine ceva ingrozitor, sau daca cine stie mai am din nou starea oribila pe care am avut-o atunci. si de unde stii ca nu vei mai avea starea de atunci? stiu pentru ca acum am niste scopuri si se intampla niste lucruri si starea de atunci era si pentru ca nu se intampla nimic si nu aveam niciun scop. deci esti sigura ca nu va mai reveni pentru ca am impresia ca iti e frica sa nu revina si deci fugi. da, imi e frica, pentru ca daca ceva s-a intamplat o data e posibil sa se mai intample sau macar ai frica asta ca se intampla. a deci iti e frica? da din cand in cand imi mai e frica pentru ca a fost ceva foarte puternic pe care nu il uiti usor. si atunci cat crezi ca o sa mai poti sa fugi, de ce sa nu confrunti? cum adica sa confrunt de ce as face-o si cum anume? nu stiu dar trebuie sa confrunti ca sa nu mai vina vreodata asa. deci sa revin iar la a sta asa numai eu cu mine fara niciun interes fata de nimic si fara sa fac nimic si fara sa simt nimic fara sa vreau nimic, si asta ca sa descopar ce, ca nu e nimic? e vorba despre confruntarea cu tine. ce inseamna asta nu inteleg nu stiu cum ar trebui sa fie asta si sa fie si ok.


asta s-a intamplat acum doua ore. am scris despre asta si pentru ca vreau sa scriu despre ce mi se intampla si pentru ca cine stie poate voi cititorii ati trecut prin asta si atunci stiti despre ce vorbim, deci avem un sentiment de solidaritate acum, sau poate desi nu doresc nimanui veti trece prin asta si atunci o sa va amintiti ca am trecut si eu, si din nou se va crea un sentiment de solidaritate, care believe me inseamna foarte mult. la solidarité humaine.

acum totusi eu am ramas cu intrebarea: ce se presupune ca trebuie sa simta un om cand lasa la o parte efectiv tot ce e in jurul lui? nu ma refer cand stai singur o ora jumate pana vine sotul sau mama acasa. ma refer cand dispare tot, sa folosim metafora desertului. esti singur in desert. sa zicem ca ai apa si ai mancare, asta ca sa eliminam varianta ca ai avea probleme. ce se presupune ca poti simti atunci si sa fie si ok? gandul ca te intorci acasa :)) altceva nu vad. adica ar fi: un profund sentiment religios. altceva ce? la modul serios vorbind...

o o. sper ca nu e vorba despre sa fim una cu universul, totul e nimic si nimic e totul, budisme din astea pentru occidentalul stresat, ca si fac crize ceea ce nu ma caracterizeaza dar cand aud dinastea nu ma pot abtine. nu de alta dar am vazut unde duc: la cica ne calmam meditam si avem teorii, dar de fapt tot la fel de nevrozati ramanem IN TOT RESTUL TIMPULUI. plus ca mie natura nu imi spune nimic. cel mai mare blestem ar fi ptr. mine sa imi spuna cineva ca o sa ma reincarnez intr-un, sa zicem, plop.

avem o varsta trebuie sa ne asternem trebuie si sa fim lucizi realisti

m-am gandit sa nu mai scriu pentru ca eram aproape nonstop emo, ma rog punctul maxim a fost la ultimul post, july 26, de atunci lucrurile s-au imbunatatit putin. deci si acuma sunt cam tot asa, dar macar nu foarte emo. asta se datoreaza in mare parte lui philippe care a fost aici, a stat cu mine si a fost cu totul altfel, mi-a revolutionat viata, nu stiu cat va dura revolutionarea asta, dar oricum ca inainte sper sa nu mai fie si a zis ca daca o sa mai fie sa il sun. ce s-a intamplat de fapt este ca nu se mai intampla nimic, nu stiu daca cineva poate sa inteleaga asa ceva, pentru ca trebuie sa ai o aplecare pentru asta. cum zicea M.H. intr-un interviu despre naratorul din prima lui carte, ca el a ales o viata fara probleme ca sa isi dea seama ca asa ceva nu se poate, adica se poate dar te duce la depresie. foarte adevarat. aici e foarte simplu sa nu ai probleme, pentru ca nu e ca in romania cu 'traiesc in romania si asta imi ocupa tot timpul'. aici trebuie sa iti ocupi tu personal timpul si daca nu ai exercitiu si nu ai nici cu cine si iti mai e si frica de una de alta atunci e tentant sa nu ti-l ocupi cu nimic suplimentar si sa say the right thing, do the right thing si asta am aflat deja unde duce.

dar acuma nu imi mai pasa, adica imi pasa, dar nu aici pe blog.

inainte mi-a mai pasat aici pe blog si pentru ca e o pers. care stiu ca citeste, e o marja de eroare de 2% ca nu ar citi. lucrul asta am crezut ca nu ma intereseaza dar ma intereseaza pentru ca e ca un spionaj al vietii mele ceea ce nu imi place, dar nici nu pot sa impiedic, netul e liber poate oricine sa citeasca orice. dar de ce cineva care ma cunoaste nu poate sa imi scrie un mail de ce mai faci daca tot are curiozitatea. asta nu pot sa inteleg. ma rog nu inteleg din capul locului de ce mai prezint interes, dar ma rog asta nu e treaba mea. treaba mea e ca nu am chef sa citeasca, si imi pare rau ca scriu asta intr-un post dar trebuie sa scriu ca eu la pers. asta nu ii mai scriu mailuri sau offlineuri ca nu mai vreau sa am de-a face cu ea cat traiesc. acuma mi-am scos statcounteru ca sa nu mai vad ca citeste deci nu mai vad, macar atat.


ca sa trecem peste acest preambul de ce nu am scris, sa revin la ce s-a mai intamplat.

asta am mentionat ca a fost aici philippe si am vorbit foarte foarte foarte mult si am iesit mult in oras. am facut lucruri pe care nu le-as face cu nimeni altcineva, de ex. ne-am imprietenit cu un gangster care ne-a dus cu limuzina noaptea prin V. CU PHILIPPE NU IMI E FRICA DE NIMIC :)

el mi-a facut niste prieteni noi, dar care mi-e frica ca nu o sa mai fie prieteni cu mine, desi de james imi place e calumea ca are o nostalgie si pare ca ii place sa piarda vremea, ceea ce aici nu gasesti, si eu tocmai am ajuns la concluzia ca asta e cel mai valabil lucru din lume.

acuma ascult N&D Vreau sa plang !!! cata nostalgie, ea se gaseste in toate formele sa stiti de la mine :)

acuma ma gandeam pe vaporas. de fapt totul a pornit de la un titlu dintr-un ziar pe care il citea cineva: Eat Well Age Well. asta m-a facut sa ma gandesc la imbatranire, la viata lunga pe care se pare ca toata lumea si-o doreste. poate e o impresie ce spun acum, dar asta s-a intamplat pe vaporas: m-am gandit ca pentru ce eu as trai mult. m-am gandit ca lucrurile nicicum nu se pot potrivi asa cum trebuie si nu cer mult, adica nu vreau nici bani f. multi, mi-au scazut pretentiile si la cariera, nu vreau nici iubirea vietii, deci tot ce vreau eu e sa fiu IN ACELASI ORAS CU OAMENII DE CARE IMI PLACE. si asta nu se poate, am facut in minte toate combinatiile posibile, cine de ce si de cine depinde, si a reiesit ca nu se poate, nu se poate. asta m-a doborat. la un moment dat am izbucnit cu stingo intr-un am incredere in viitor, dar cand am zis asta lasasem la o parte una din aripi, mai precis aripa nordamericana care va ramane cel mai probabil nordamericana. m-am gandit la ionuka si la tot ce am vb. despre momentele care conteaza si cum nu se pot ele realiza asa cum trebuie si o sa murim fara sa fi avut toate momentele posibile, momentele care conteaza, atunci mi-au dat lacrimile pe vaporas.

hour by hour

mi-am promis ca nu o sa mai ies din V si NV pentru ca e dezgustator si eu o iau personal. asa incat daca cumva vi se intampla sa va simtiti f. bine si sa aveti trairea aia de it's a wonderful life, si din ceva motiv vreti sa nu mai fie asa, ceea ce e absurd dar se intampla, eu va duc intr-un loc anume si va las acolo si apoi mai vorbim. adica nu va duc, va spun unde e, ca eu nu mai merg asa acolo:) de fapt nici nu e un loc anume, e un mic traseu, de vreo 15 min.

eu stau acolo, nu acolo unde am descris, altundeva, unde e plin de obiecte si alte chestii mici si gretoase, si inca e bine cand e numai asa. uneori nu imi vine sa cred, cum a fost posibil si de ce. cand nu mai gasesc nicio explicatie ma gandesc la ignatius g. reilly si atat. nu mai am puterea sa imi explic nici artistic nici mistic nici nicicum lucrurile absurde nici cele din viata mea nici cele de la stiri. le vad in nuditatea lor grosolana. unele se pot repara, altele nu. despre asta e vorba acum, nu despre zorzoanele pe care le pun ca sa le infrumusetez.

take it hour by hour.

Draga Ionel, acum nu e despre vise.

I have to say this. I have to say that after three years I still think of you. I also have to say that I lied to myself and to you when I said I had forgiven you. I haven't. I know I can't do anything about it, and neither can you, it just is. I don't even know how it would feel like to have forgiven you, but I am sure that I would know if this happened. I would feel free. I am still angry with me that I believed you so completely, and with you that you led me to believe it all. At times, I find myself still attracted to you, so attracted that in that very moment I would give anything to just make love to you one more time. I am sure that one day I will forgive you and I will look back at what happened as I look back at so many warm memories, with a peaceful nostalgia and much joy. I don't know what you are going to do with this. I just had to say it.

no natural born

Ma gandesc ca trebuie sa existe o mostenire colectiva. Ma uit la mine, ce dificil si angoasant imi gestionez proaspata independenta. Femeile independente! Ma uit si in jurul meu: nu le e usor, fiecareia in felul ei. Anxietati, reactii disproportionate, un anume fel de incrancenare, teama, efort suprasolicitant, si, mai presus de toate, o vizibila stare de a nu se simti bine in pielea lor. Nu si-au gasit inca firescul. Nu spun ca nu e calea cea buna, mi se pare evident ca e calea de bun-simt. Ceea ce spun e ca, deocamdata, devenirea cere efort. Cred ca fiicele noastre nu vor mai avea nicio problema.

I think I can only love you from a distance

Este, totusi, cutremurator sa constati ca tara ta nu inseamna mai nimic pentru restul lumii. Ma uit la stiri, si asta de un an. Nici un cuvant despre romania. Daca lumea aici e preocupata de alte parti ale lumii decat america de nord, deci ei insisi, atentia se indreapta in primul rand spre china, apoi spre estul mijlociu, spre india, spre tarile africane. Europa in general este destul de absenta. Atat cat e totusi prezenta, e prin cateva tari vest-europene. Romania nu e nicaieri. Un roman, cu tot ce inseamna el, inclusiv amprenta culturii in care s-a format, nu stie ce sa faca aici cu tot heritage-ul lui, altceva decat sa il uite sau sa il tina, introvertit, pentru sine. Am avut acest presentiment, nebazat pe nimic la o adica, imediat ce am venit. Am scris despre asta. Oblia ma indemna sa share, ca altfel nu au cum sa stie. Sa va spun ceva: nu intereseaza pe nimeni. Pacientza lor se opreste undeva la 3 fraze. E nevoie de o economie imensa de idei si cuvinte pentru a spune ceva despre o tara, mai ales tara ta, in 3 fraze. Incerc sa gandesc din perspectiva lor. Pentru ei, intreaga europa de est e un teritoriu misterios, oarecum intunecat, inform, abscons. Nu au repere in europa de est si nici nu par a le simti lipsa.

Pe de alta parte, e cutremurator si cand iti dai seama ca tara ta, care nu inseamna mai nimic pentru restul lumii, nu face niciun efort sa iasa din sine. E o tara intoarsa spre sine, care se autodevoreaza. Nu vede in afara si pare ca nici nu vrea sa vada, decat in cateva domenii anume, de altfel restranse. Daca vede totusi, o face negandu-se pe sine. Romania se priveste atat de mult in oglinda pana cand nu mai vede decat o suma de detalii cu care nu stie ce sa faca.

Si, cu toate astea, intr-un mod aproape mistic, cred in romania. Nu cred ca va deveni o cultura mainstream, nici o mare putere. (Nici nu mi-as dori, daca e pana acolo). Cred ca are potentialul sa devina o cultura mica, de nisa, de un exotism moderat. O tara bizara, putin excentrica, cu valori contrastante si oameni pe care nu ii uiti usor. Pentru moment insa lucrurile stau asa si asa :)

Asa e in orasele mici, probabil asa e si in orasele mici din marile orase. Te intalnesti pe strada cu unii oameni in acelasi loc la aceeasi ora. Programul nostru cotidian, repetitiv, disciplinat, ne uneste drumurile cu o regularitate care incet se transforma in familiaritate asteptata. Cand mergeam la scoala, in fiecare dimineata de la ora 8, ne intalneam cu ea aproape de blocul nostru. Mai tarziu am aflat ca era profesoara si preda intr-o localitate langa arad. Mergea, si ea, la scoala. Ne-a atras atentia pentru ca pur si simplu era imposibil sa nu iti atraga atenita. O fermitate in mers, o figura cu personalitate; fara discutie, emana teatralitate. Intotdeauna am fost atrasa de asemenea femei, nici nu m-am ostenit sa imi explic de ce. Era ca un dat.

Peste cativa ani, am cunoscut-o. Preda romana si germana. Eram in clasa a 12-a si ma pregateam pentru admitere la filologie. Un examen era la gramatica romana. Am stiut ca vreau sa ma duc la ore la ea, mai mult din curiozitatea de a o cunoaste, de a patrunde in casa ei, pentru ca, stiam lucrul asta, la fel de bine puteam sa ma pregatesc si singura. Se intampla, si nu rareori, sa te lovesti de o cu totul alta realitate decat cea asteptata, imaginata; sa fii dezamagit. Nu a fost deloc asa, dimpotriva. Am regasit aceeasi fiinta plina de teatralitate pe care mi-o imaginam. Gesticula larg, vorbea tare, gutural, ales. Casa, casa. Casa e ceva ce rar mi-a fost dat sa vad in arad pana atunci si de fapt nici de atunci incolo. Intr-o cladire veche, deja de cum urcam la etajul unde locuia i se simtea prezenta. Plante in vase minunate, obiecte decorative de un neindoielnic bun gust. Inauntru la fel. Avea o pasiune pentru obiectele artizanale autentice. O data pe an mergea la un targ la sibiu sau langa sibiu sa isi reaprovizioneze colectia. Multe carti, mobila veche, cuverturi, fara a fi o secunda apasator, intunecat. Eram topita de admiratie, fara sa ma pierd totusi. Cum sa te pierzi cand profesoara iti ofera la ore salata de fructe pe care tocmai a preparat-o? Cand dupa ora stai si vorbesti despre carti si locuri? Nu avea copii, posibil sa fi fost casatorita mai demult. Oricum, parea o fiinta care isi este suficienta siesi, de fapt nici nu stii cum ar fi aratat altcineva in preajma ei, permanent. Avea o mama, care locuia in casa, statea mereu in camera ei. Nu i-am stiut detaliile vietii personale; nu ca nu as fi vrut, dar nici nu tineam neaparat.

O intalneam pe strada si dupa ce am terminat liceul. Schimbam cateva cuvinte, imi spunea ca arat fantastic, ma chema sa mai trec pe la ea, mai mult ca un gest de curtoazie decat ca o nevoie reala de a avea oaspeti. Cred ca am mai trecut o data.

**
Acum, oricum, tot trecutul poate la fel de bine sa nu fi existat. Nimic de aici nu evoca nimic din trecut. Orasul meu intreg poate sa dispara, ca in jurul meu aici nu s-ar clinti un fir de praf.

Acum, oricum, stiu ca nu intalnesc pe nimeni pe strada. Asa incat, ce crud, in momentele cele mai crunte, imi devine aproape totuna daca stiu sigur ca niciodata nu voi mai intalni pe cineva pe nicio strada. E ciudat cand cineva dintr-un trecut disparut dispare cu totul. Atat stiu, ca acum casa-muzeu va ramane doar in mintea mea. Sunt intr-un fel inexplicabil fericita ca acum stiu sigur ca mintea mea e locuita, printre multe altele, multe multe prostii, de casa-muzeu.

is this love?

e aici un cuplu heterosexual de, cred ca, homeleshi. ea se imbraca in cel mai stupid mod cu putinta: o urma de cochetarie jalnica, o alta de saracie si jeg, o alta de nebunie pura. el ce sa mai zic. i-am vazut pe vaporas in cateva randuri. mi-a fost sila, asa cum imi e sila de saracia nordamericana, care nu are nimic, dar absolut nimic nobil sau artistic in ea. nu ii gasesti niciun farmec, dar nici unul. nici vreo justificare, in afara de cea patologica. in fine. i-am revazut pe vaporas si apoi pe strada de la balcon. acum mi s-a parut ca-i vad din nou, aciuiti in spatele blocului de vizavi, dupa gunoaie. nu stiu daca erau ei sau nu. s-au ridicat apoi si au plecat, doar pentru a se opri pe o banca mai incolo. ceea ce mi se pare totusi fascinant la ei e ca vorbesc unul cu altul tot timpul. nu se plictisesc impreuna. normal, nu discuta despre heidegger, nici despre advertising. prostii de-ale lor, de fapt de-ale oricui. insa vorbesc tot timpul. se inteleg perfect. nici nu mai stii ce sa crezi. cum au ajuns asa? era preferabil altfel? daca era altfel mai era la fel, in felul bun?

MŢR

Acum, daca as avea un copil intre 7 si 18 ani, l-as duce aici, in atelierul de creativitate de la Muzeul Ţăranului Român. Impardonabil, nici eu nu am fost pana acum. Dar asta e farmecul vietii, descoperi regreti inveti repari.

rosy retrospection

eu ce sa fac daca idealizez trecutul? daca chiar mi se pare mai bun? nu, ca ma gandesc si ca poate nu era tocmai mai bun, atata numai ca acuma el nu ma mai atinge. trebuia sa ma fac istoric. cel mai mult dintre toate mediile profesionale pe care le-am intalnit mi-au placut arheologii. relaxati asa, fara cacaturi si dusmanii in ei, oameni pentru care niste pietre de acum 1467 de ani sunt mai importante decat orice ce se intampla azi. deci au detasarea. pentru ca asta cred ca ma seaca cel mai tare la oamenii din prezent: incrancenarea. cum se lupta ca niste animale in jungla pentru un os*. parca nu ar ajunge la toata lumea. pai si poate nici nu ajunge, la ce multi suntem acuma. iata, asta e un motiv clar pentru care imi place trecutul. erau mai putini oameni. cand vezi ce rarefiate erau strazile, cum nu se inghionteau, nu-si respirau oamenii unii la altii in ceafa. si normal, imi mai convine ritmul de atunci. e incredibil, ca am recitit din Jurnalul lui Jeni Acterian, cate lucruri faceau oamenii intr-o singura zi pe vremea aia. dimineata se intalnea cu N, apoi venea si Al. si H., stateau la masa, apoi venea B. invatau germana, seara ieseau la un teatru, ramaneau la cineva, se mai deprima cu Cioran, si inainte sa se culce citea un roman. incredibil. si noi acuma avem impresia ca facem tot timpul ceva, ne agitam, si la finalul unei zile efectiv nu stii ce sa treci in agenda jurnal.

*(iar eu sunt printre ei!! si imi vine sa zic tine-ti osul, hai, nu am nevoie, dar am si eu, asta e faza).

stiu ca erau nedreptati mai mari in trecut, si in ala comunist de la noi, si si in asta capitalist de aici, in rest nu cunosc. acuma societatea incearca sa puna totul la punct, asa incat nimeni sa nu fie exclus, ceea ce e nobil, insa asta doar alunga un minus, intelegeti?, nu pune niciun plus. asa cumva, sa ne fie putin bine la cat mai multi, nu mult bine la putini. haha, poate plusul trebuie sa il pun eu, ca doar am conditii, acuma mi-a trecut prin cap. sa ma gandesc deci ce plus sa pun*.

*(m-am gandit! acuma totul e sa nu ma razgandesc hihi).

suntem toti aici !!!!

deci maine ma duc iar la cafeneaua pe care am descoperit-o langa mine, care are un aer european asa, adica sunt oameni pe terasa care par ca citesc de placere, nu ca sa avanseze in cariera. plus ca te lasa sa fumezi pe terasa. e acolo un tip, fumeaza aproape nonstop, el trece aici drept un ciudat, ceea ce aici nu e ok, stiti nu?, adica e ok sa fii altfel atata timp cat esti marcat etnic sau cumva, deci apartii vizibil unei categorii. in fine, tipul asta are alura de vamaiot, de care in ro. imi era lehamite, dar aici e o excentricitate care ma bucura. el vine si se pune la terasa, isi scoate mac-ul si incepe si se da pe net, am impresia ca face presa asiduu. eu stau inauntru, initial am mers acolo pentru ca era racoare iar eu in noua casa muream de cald, acuma nu mai mor ca mi-am luat aparatura. imi car laptopul pana acolo si ma pun pe messi vizibila!!, conversez, ma mai uit pe bloguri, mai citesc un ziar. cert e ca am iluzia de loisir, pe care aici nu o prea am, pentru ca: ea nu exista in general.

imi amintesc precis cum mi-am jurat eu cand am fost in ro. in iarna ca orice ar fi o sa vin la vara. dar in ro. gandesti intr-un fel si aici in alt fel, aici esti om responsabil. iar eu stau in casa mea care in fine incepe sa arate a casa de oameni, with all the pretty things, si ma gandesc cum era vara in ro. cu terase, beri, prieteni, amuzamente, amorezari, jocuri de cuvinte, ghioroc etc, stiti (sper!!). imi trece prin cap ca sunt o rasfatata, ca unii se bucura ca au ce manca si unde locui, dar ce sa fac daca in viata asta eu nu am suferit de foame si de frig si nici nu am facut razboiul si nici nu am trait vreo epidemie nimicitoare? deci asa. ca sa stiu, cum zice darius, un citat deja clasic din diana b. o inteleapta, daca vreti parerea mea. o ca deja delirez. si cum sa nu delirez cand aud la telefon de la casutza 'ceaaaaau k. suntem toti aici!', cum sa imi pastrez calmul. dar eu imi construiesc un viitor, da. ce fel de viitor, asta inca habar nu am, el se schimba de la o zi la alta in capul meu, insa, mare minune, ultima varianta de viitor s-a mentinut consecventa 3 zile.

acuma, cum spuneam, trebuie sa rezist gratios pana in 7 august, cand se va intampla ceva fain, apoi se mai intampla si pe 30 august, si apoi sper!! in octombrie, si dupa asta in decembrie, si apoi mai vedem, ca vine ianuarie care in genere e naspa, ca sa nu mai vorbim de februarie care e oribil, dar vine martie si apoi incep o noua viata si apoi ma distrez un pic si dupa aia efectiv incep o noua viata, din doua puncte de vedere, unul nu depinde de mine, dar celalalt da, ma rog, in masura in care orice depinde de mine, intelegeti. ca acuma imi vine in minte vorba nu stiu cui, ca mama imi tot zicea, ca 'dumnezeu atunci rade cel mai bine cand oamenii isi fac planuri', ceea ce sunt de acord, de aia eu si zic la orice plan 'doamne ajuta', macar in gand, adica sunt constienta ca nu pot eu planifica tot, dar chiar cred ca in mare masura planurile se realizeaza, si 1 la suta nu, si pentru acel 1 la suta nu cred ca trebuie sa ne retinem in a ne face planuri. plus ca am prins gustul :)

"Am început să uit care..."

minunat articolul lui lucian mîndruţă din dilema veche, marquezian aproape. despre rudele din cimitire cu care mai stai de vorba cand te apuca, fara sa te mai doara, fara sa iti mai pese prea tare ca ei sunt dincolo si tu esti aici. despre familiile mari de altadata care nu mai sunt decat niste legende. despre cum se sterg granitele intre atunci si acum, intre aici si dincolo. la 40 de ani ai lui... iar la cei 30 ai mei, cum incep sa se stearga, incet foarte incet, cele intre aici si acolo.

commitment

A venit momentul si in viata mea cand m-am decis ca: eu nu renunt la blog. Nu pentru ca ar fi ceva nemaipomenit, nu pentru ca ii vad vreo utilitate (dar la ce vad?), ci pentru ca imi place sa fiu arhivar si imi place sa scriu. Dar cel mai mult pentru ca, am mai spus-o, problema mea e ca nimic nu dureaza. Asa si e, si nu ma pot opune. Aici insa pot sa o fac. Asa incat, ca sa ma asigur pe mine, si sa-i asigur si pe cei care au si ei problema asta, eu o sa continui sa scriu la blog.

Acuma, pentru un timp, probabil ca nu o sa mai scriu, pentru ca o sa ma iau cu tot felul de chestii, si pentru ca presimt ca o sa vina o perioada grea, asta pana in 7 august. Pana atunci trebuie sa ma tin tare si sa ma gandesc ca trece. Prostiile din capul meu trebuie eradicate, cumva, iar alergarea pare sa nu mai fie suficienta, totusi necesara. Daca veti auzi lucruri ciudate despre mine sa nu va mirati, sper totusi sa nu se intample. Sunt vaga, stiu, si sunt asa pentru ca nu pot sa scriu la concret, desi exista concret si as putea foarte bine sa il punctez. Ceea ce nu stiu e cum sa il repar si cand.

Wedding

De vis. De vis.

Poze la Ionuka, la mine, la Frances, la Stingo.

si: pozele oficiale.

11 iunie

Cu un an in urma ma aflam la aeroport impreuna cu prietenii mei si familia mea, pe care ii vedeam ca prin ceata. Nu intelegeam de ce trebuie sa se intample ce se intampla. Am avut revelatia atunci ca viata mea era la fel ca oricare alta viata si sa sper la altceva nu avea niciun temei, mai ales ca nu aveam ceva anume la ce spera si nici o idee prea clara cum ar putea macar arata o alta viata mai buna. Nu sunt omul care sa faca crize, de fapt care sa isi exteriorizeze crizele. M-am dus ca teleghidata prin aeroport, la fel am urcat in avion, la fel am schimbat aeroporturile. Am plans, fara rusine, jumatate din drum. Eram imbracata in negru si nu faceam niciun efort sa imi ascund doliul. Nu puteam privi in fata pentru ca nu aveam la ce. Priveam doar in urma, la o lume pe care am lasat-o si pe care stiam ca nu o sa o gasesc exact la fel, ca nici eu nu voi mai fi exact la fel.

Acum il astept pe tata. A venit Ionuka la mine si am facut seawall-ul. Am vazut multe multe filme la festivalul international de film. Mi-am dat seama ca avem foarte multe in comun cu poporul chinez. Am urmarit politica internationala ceea ce nu facusem deloc inainte. M-am ingrasat. M-am deprimat. Am slabit. Alerg. Am fost in Romania si mi s-a deschis inima si stiu acum ca ea asa trebuie sa fie, deschisa. Mi-am dat seama ca prietenii mei pot sa ma intrebe orice, altcineva nu, sa pastram distanta. Stiu cine sunt prietenii mei. Stau opt ore in acelasi loc si acum stiu ca eu vreau sa lucrez si 14 ore dar in locuri diferite. Se poate trai si fara teatru, dar prefer cu. Se poate trai si fara prieteni, dar asta cu siguranta nu pentru mult timp. Mi-am montat singura patul pana in faza 12 din 17. Am completat formulare. Nu mai inteleg cum ma puteam smiorcai 'da eu nu poooot' de la orice fleac. Mi-am dat seama ca prefer un stil mai direct de comunicare, nu cum e aici. Am trait anxietati de tot felul pe care am incercat sa le linistesc cum am putut, pentru ca sunt de prost-gust. In continuare ma gandesc ce vreau sa fac, sa si pot si sa imi si placa. Ma lupt cu limba engleza la fel ca in prima zi, aproape nimic nu s-a schimbat. E ingrozitor de greu pentru cineva care nu numai si-a castigat traiul din cuvinte care formeaza texte, dar avea si un orgoliu al stapanirii limbii la marea nuanta. In cele din urma, dupa ce socul cultural a trecut, relativizez. 'Asa e aici, in alta parte e altfel'. Dincolo de politetea ca norma, am inceput sa intrevad oamenii asa cum sunt ei, oriunde si oricand, mai buni mai rai. Nu stiu cat o sa mai stau aici. Dar nu imi e jena sa plec, mi-a trecut gandirea stereotipa romaneasca invechita 'in america e bine'. Visez sa am casa aceea intre sebis si moneasa. Stiu de acum ca o sa fiu recunoscatoare pentru fiecare bere cu prietenii mei. Vad lucrurile mai clar, pe zi ce trece.

eliott

uneori mi-as dori sa am un baiat, cuminte, profund si neinfricat (pentru ca ar sti, fara sa ii spun, ca il iubesc orice ar fi, toata viata) si care sa imi faca clatite cand sunt deprimata si sa dansam fara motiv. sigur, as prefera sa fie gay, sa vina amandoi la masa la mine in fiecare miercuri, sa mergem la teatru, si sa ma bazez pe ei la batranete, cand voi fi inteleapta si demna. dar nu o sa se intample asa. eu stiu ca tot ce pot sa fac e sa muncesc mult si sa ma distrez mult, sa alerg si sa scriu la blog. asa incat il astept pe eliott :)

autour de moi

asa ii recunosc pe romanii din jurul meu: se streseaza de proceduri. 'mai, ai luat restul? ti-am zis sa il iei tu', 'nu aici se pune cosul, dincolo', 'cum bagi cardul asta asa, invers, nu vezi', si tot asa. au o agitatie specifica, cumva retinuta, dar cu o concentrare maxima sa nu greseasca. parca tot timpul le e teama sa nu se faca de ras. fata de cine, ma intreb. ca oricum nimanui nu-i pasa. ma gandesc ca poate unul de altul au jena asta 'haha, tata nu o stiut sa bage cardul cum trebuie la autobuz'. ce sa-ti spun.

in general sunt in familii, familia traditionala: mama, tata, copii. mai sunt in cuplu, cupluri intre 30 si 40 de ani. in weekend posibil sa fie mai multe familii reunite, cu mic cu mare. nu sunt singuri. normal, cum ei nu vorbesc singuri ca mine, nu am de unde sa imi dau seama daca sunt romani singuri sau nu, dar tind sa cred ca i-as recunoaste si fara sa vorbeasca. cea mai induiosatoare e situatia mamei: e obosita, trage dupa toti. familia patriarhala. triste sunt si cuplurile, nu au amuzamente, se streseaza sa bifeze de pe liste, sa fie in regula. in general romanii de care zic nu se distreaza, nu am auzit un moment amuzant in trecerile mele pe langa ei. ma rog, experienta emigrarii nu e una umoristica.

anul trecut, in vara, plecam de pe plaja, si trec pe langa un grup asezat pe patura, de unde aud un 'ba, cred ca noi suntem cei mai boschetari de pe plaja asta'. m-am intristat brusc, ca mi-am amintit (eu uit de asta) de mania romanilor de a se compara. daca nu se compara, mor. inutil sa mai spun ca nu se punea problema de cine e sau nu e boschetar pe plaja, toti erau cam la fel, nu conta.

de fiecare data in asemenea momente imi dau seama, daca mai era cazul, ca mie nu imi e dor de romani per global, ci de prietenii mei.

orange & red

azi premierul merge la serviciu cu bicicleta ca sa dea un exemplu, poimaine voteaza cu cartea de alegator desi e ilegal, asta in timp ce partidul lui pierde vertiginos alegerile, dar ce mai conteaza. harta electorala arata cel putin bizar in portocaliu si rosu, aproape egal repartizate. ce sa intelegi de aici? in functie de ce se voteaza (ma rog, se voteaza e un overstatement) in romania? dar ce stau eu sa imi bat capul, cand in definitiv optiunea e simpla: 'ma, care e ala care si fura da si face ceva, orice?'. ca e dreapta, ca e stanga, mofturi. cum poti sa pricepi ceva din asta? mai degraba pricepi ceva din schimbul economic reciproc avantajos, se pare, intre china si congo. congo da resurse minerale, china le face strazi, scoli si spitale. asta fara texte patetice 'vrem sa salvam iubitul popor congolez'. stricto business. viitorul lumii se traseaza in alte parti, in timp ce italienii ii fugaresc pe romii romani, printesa frantuzoaica a danemarcei invata daneza si premierul roman merge pe bicicleta.

desi nu scriu despre lucrurile astea, ma intereseaza. chiar le si pun la suflet, ce sa fac, daca nu am viata personala. dar acuma vad ca am si viata personala, ca mi-au facut tzandari balconul, au smuls iedera si urmeaza sa darame si gardul celalalt. pot sa imi pun anunt 'trag la xerox' sau 'vand langoshi'. asta va tine oricum numai o luna, pentru ca ma mut mai sus, unde m-a deraiat putin ca wc-ul era mai mic decat aici. nu inteleg cum ma poate deraia asa ceva dupa ce eu am schimbat un continent, dar nici macar nu mai incerc sa inteleg, ce rost ar avea. o sa ma concentrez sa iasa faza, sa pun la punct toate detaliile, nu ca ar fi multe. acum ma duc la alergat, pentru ca eu daca nu alerg mor.

luminati si bogati

am citit despre 'priveghiul pe facebook', in articolul lui vintila mihailescu, preferatul meu de la 'dilema', de fapt cred ca singurul. nu stiu de ce, nu m-a mirat.

doamne, am visat ca liiceanu a marturisit ca e bisexual, asa ceva...

mi-e dor de mor de o barfa zdravana. asa, ca intre prieteni, haha. barfele alea care pe moment au o importanta capitala, dar de fapt nu au, pentru ca nu schimba cu nimic situatia. sa il sun deci pe darius. later edit: m-a sunat darius!!

daca nu exista internetul stiu sigur ca nu stateam aici asa nici 1 luna. cu tot cu viata interioara, care am zis deja ca se duce dracului si continua sa se duca, sau sa ia alte forme, mai stii.

si apropo de 'ia alte forme', tind tot mai mult sa cred ca agresivitatea in om e in aceeasi cantitate dintotdeauna, numai ca ia alte forme. asta de acuma e ceva aproape invizibil si persistent, parsiv, si pe care eu psiholog amator as putea sa o demasc, dar nu am cui.

sper ca in viata urmatoare sa fiu violoncelista si sa cant intr-o sala cu acustica perfecta, in fata a 6000 de chinezi luminati si bogati.

fericirea röyksopp

azi m-am mai gandit la aceeasi prostie, sa zicem cu alte conotatii, mai nobile, si ma tot uitam in sus in dreapta si in stanga, nimic. poate datorita conotatiilor nobile.

tot azi am avut vreo 5 ore de fericire calma, asa cum imi place cel mai mult, o putem numi fericirea röyksopp. cand ceilalti zambesc nu pentru cei din jur, dintr-un soi de obligatie sau norma, ci de la ceva din capul lor, senin.

m-am gandit, tot azi, ca mi-ar placea sa traiesc intr-o romanie in care 'mihaela radulescu merge la pamuk', nu vad nimic in neregula cu asta, dar in care 'mihaela radulescu merge si la gay fest' si 'mihaela radulescu merge si la marsul pentru o viata sanatoasa'. multe drumuri pentru mihaela radulescu.

si tot azi mi-am dat seama ca, in continuare, ma fascineaza organizarea. mai stii cand ne-am minunat de infrastructura aeroportului din amsterdam? aici vad zi de zi nenumarate aeroporturi din amsterdam. as vrea si in romania sa fie la fel, atat cat trebuie, si in rest sa fie cum e acum.

am incercat, azi in fine, sa aflu de ce oare nu m-am implicat mai mult in romania, in lucruri de care imi pasa. am ajuns la urmatoarele motive: 1.pentru ca credeam total ca oricum nu pot sa schimb nimic (pesimism conjunctural sau pesimism pur si simplu), 2.pentru ca aveam un fel de dispret pentru implicarea civica in favoarea 'inaltei culturi', 3.pentru ca imi era frica de tot ce ar putea decurge: atacuri, marginalizare, 4.pentru ca credeam ca timpul pe care il am la dispozitie trebuie folosit fie pentru a ma distra fie pentru a face bani.

as vrea sa am mai mult timp si sa fiu in mai multe locuri.

in my head

azi mergeam pe strada si in timp ce ma gandeam la o prostie, o veritabila prostie, m-a lovit o pasare in cap, la modul cel mai concret, no metaphors. daca nici acum nu am inteles ca nu mai am voie sa ma gandesc la prostia asta, nu stiu cand o sa inteleg.

casele altor oameni

la 30 de ani am descoperit ca imi plac aeroporturile. in aeroport esti cel mai intre. liber de orice responsabilitate, in afara de aceea de a gasi un loc unde poti sa iti intinzi picioarele si eventual sa te intinzi complet. esti intre pentru ca ai inca in tine locul pe care l-ai lasat, si il ai si pe cel spre care te indrepti. in sensul asta, e mai radical decat in gari.

intotdeauna mi-au placut casele altor oameni. instalarea lor. dintr-un motiv pe care abia acum incep sa il inteleg, eu nu m-am putut niciodata instala in casa mea. obiectele mele sunt in cea mai mare masura primite, sau erau mostenite. nu ma vad in postura omului asezat undeva, cu acel aer terifiant de definitiv. imi iau o vaza si un dulapior si le asez undeva, apoi le pot aseza altundeva, dar ele sunt ale mele si ma fixeaza. ma uit la ele si imi spun "eu v-am ales, eu v-am asezat, de ce voi de ce aici" si incep sa nu le mai suport.

una din cele doua propozitii cu care m-a cucerit darius a fost "eu trebuie sa ma misc intre doua puncte A si B". ideal, m-as misca toata viata intre doua puncte A si B. si mai ideal, mi-as imparti ziua intre doua puncte A si B. daca vreti sa imi scurtati simtitor viata, spuneti-mi ca ceva e definitiv. "pleci? definitiv?". ha ha. "draga, ce mai e definitiv in ziua de azi?".

ma gandesc la ceilalti. ma intereseaza cu amanunte (iar prietenii mei imi dau aceste amanunte) ce fac ei intre doua serii de abdomene, de exemplu. cand fac abdomene, stiu ce fac, totul e limpede. dar ce fac intre? se plimba? spala o cana? dau un sms? se gandesc la cineva anume? se gandesc cum sa fie mai eficienti? posibilitatile sunt infinite. ce face un scriitor intre doua carti? ia notite, face copii, calatoreste in china, se uita la filme, pescuieste? ce fac actorii intre doua intrari in scena? (asta stiu :) ).

"trebuie sa imi imaginez ca se termina". daca nu vad punctul B, eu....

Facts:

am trecut brusc de la o cultura latina la una anglo-saxona; de la locuit cu parintii la locuitul singura; de la serviciul cu program megaflexibil la serviciul cu program fix; de la micul oras la marea metropola; de la o viata sociala superplina la una aproape de zero; de la un continent mic si vechi la unul mare si nou. ma mir ca nu am innebunit pana acum, though I was close. daca nu am innebunit a fost, stiu sigur, datorita vietii interioare, care e dincolo de culturi, conjuncturi, timp.

respiri si inca iti bate inima.

aici incep sa ma obsedez de boli si asta pentru ca vad tot timpul in jurul meu, invinge boala, traieste sanatos, noi suntem supravietuitorii cancerului de nu stiu care, fa cardio, societatea copiilor cu membrele amputate, evita pesticidele, mananca organic, arunca detergentul cu chimicale, triatlonul pentru sase categorii de persoane cu dizabilitati, motivational speaker fara brate, TE SI MIRI CUM DE ESTI INTREG SI MAI SI RESPIRI SI INCA ITI BATE INIMA !!! stiu ca e mai bine aici pentru un om daca e bolnav, ca e bine ingrijit si se ocupa societatea de el, si nu e exclus din viata publica, insa pentru un om sanatos e cam tulburator, pentru ca nici nu se mai poate bucura ca e sanatos ca se gandeste ca maine-poimaine ma imbolnavesc si eu. plus ca ii e aproape rusine ca e sanatos cand sunt atatia care nu sunt. daca mai vrea sa se si distreze, e un inconstient !

No cocktail party

A fost lovita de viata, iar asta o indreptateste sa loveasca inapoi inzecit, fara mila. Scuza exista. 'Se face dreptate', doar atat. Asa s-a nascut: nu stie altceva, decat ca trebuie sa razbeasca. Isi dezvolta si rafineaza mecanismele de supravietuire. Da, asta e viata: o lupta pentru supravietuire; ceea ce nu ar fi atat de grav, insa tragedia e ca nu se ispraveste niciodata. Niciodata nu se va vedea complet instalata in confortul supravietuirii. Daca a supravietuit pana acum, e un bun castigat, care insa, atentie, poate fi oricand pierdut. In tot acest parcurs, ceilalti sunt niste instrumente. De aceea nu distinge intre lingusitori si prieteni. Normal, ii vede pe cei mai infocati lingusitori ca pe cei mai devotati prieteni. E bizar totusi: in rastimpuri, cand poate face abstractie de sine, rar, pe ceilalti ii poate vedea cu o claritate aproape totala, pe sine insa niciodata. (Oamenii care vadesc lipsa unei elementare autocunoasteri imi fac greata, imi pare rau). Poate deveni foarte cultivata, foarte influenta, foarte bogata, orice. Insa nu se poate bucura de nimic din toate astea. Mereu simte ca le poate pierde, daca nu le pazeste indeajuns de strasnic de ceilalti, ceilalti care, desigur, sunt niste inamici. Cu ei nu se negociaza, ei trebuie invinsi. Poate avea accese de o bunatate iesita din comun, aproape absurda, desigur doar fata de supusi. Sunt supusii de la care vrea ceva foarte simplu: sa o iubeasca. Fara sa o admita, am spus deja ca este opaca la autocunoastere, isi doreste fierbinte sa fie iubita. Poate acei oameni, supusii, o si iubesc, un timp, pana cand aparentele se sterg si iese la iveala fiinta ingrozitor de vulnerabila si ingrozitor de rea. Atunci, supusul multiubit devine dusman, un dusman care trebuie distrus cat mai rapid si eficient. Nu are nicio indoiala in privinta asta. In general nu are indoieli in nicio privinta. Viata, cum am spus, este un camp de batalie, in care inima nu are ce cauta, e un lux pe care nu si-l permite. E trist. E asa de trist ca mi se rupe inima. Si totusi, nu pana la capat.

Nu sunt in masura sa raspund inca.

Mi se duce dracului tot dandysmul.
Viata personala are doar brutarul din schimbul de noapte, si asta pentru ca nu are nimic altceva.
Mi se duce dracului si toata interioritatea.
Ma bucur cand vad tineri cool.
Trebuie sa imi imaginez ca se termina.
Nu am vazut demult un film chinezesc.
E ceva ciudat, toti se uita la mine insistent.
Mi se duce dracului toata visarea (aici nu se viseaza, ci se planifica si se implineste). De fapt fara sa imi dau seama mi-am implinit vise, ce ciudat. Abia astept sa le implinesc si pe urmatoarele, asta in alt mod, de data asta o sa imi dau seama, de acum o sa imi tot dau seama.
Draga Ionel, nu te-am mai visat de mult timp. Nu stiu daca o sa te mai visez vreodata. Nu mai stiu nici cum era cand te visam.
Ma molipsesc usor.
It's not their fault.
Planific si implinesc. It's true, don't laugh.
Raman mirosurile, slava cerului. Azi a mirosit a gogosi.

grace

all so joyful, so light, so free


Beirut, http://www.myspace.com/beruit


si acest videoclip. forever in gradina :)


mersi cristi.

should I stay or should I go

am un vis care se tot repeta. eu sunt in vacanta in ro, am biletul de intoarcere, si vine ziua cand trebuie sa ma intorc, dar eu pur si simplu nu pot sa ma mai duc inapoi. visul nu se concentreaza pe ce fac in ro in perioada stabilita de vacanta (ma distrez) ci pe momentele de final cand eu nici nu decid ca raman si nici nu pot sa plec inapoi. ceea ce visez e zbaterea aia a amanarii si indeciziei si neputintei. cand stii ca trebuie sa faci ceva si nu poti, dar nu poti nici sa decizi ca nu mai faci, si atunci te zbati si fiecare ora e un chin, ca nu esti unde trebuie sa fii, dar unde trebuie sa fii nu poti efectiv sa fii. in visul de acum, data aia era 15aprilie, irelevant.

(cu cat trece timpul esti tot mai 'intre', pentru ca incepi sa vezi aici detaliile, si detaliile sunt f. importante. compari cu celelalte detalii, care si ele sunt f. importante, iar detaliile de aici cu cele de acolo nu se potrivesc. sunt, asadar, doua lumi diferite. insa chestia e ca nu ai stiut ca sunt asa de diferite, pentru ca ai crezut de la televizor sau de unde ca sunt cam la fel, sau macar ai crezut ca tu stii deja cum e, insa de fapt nu e asa, la televizor nu vezi detaliile).

faze

acuma, slava cerului, nu ma mai uit asa de mult la televizor. am trecut si de faza asta, cum am trecut de faza mall (haha, daa), si de faza mancaruri diverse. deci acum deschid rar televizorul, si atunci vesnic gasesc ceva de care sa ma minunez.

am nimerit iar pe canalul multicultural, de data asta la un film romanesc tezist, 'figurantii'. numai ce am auzit vocea ginei patrichi si am stiut ca nu o sa ma pot dezlipi. auzi, dar voi burghezii chiar beti ceai? ce replica, fantastic. totusi m-am mirat ca filmul a fost facut in 1987 si trecuse deja mult timp de la faza cu infierarea regimului burghezo-mosieresc. protagonista filmului era interpretata de mariana buruiana, de care mie imi placea foarte mult, mi-am amintit ca am si vazut-o la bulandra in 'visul' lui ciulei, juca titania. asa incat am cautat despre ea pe net, stiam unele lucruri, ceva gen manastire, si ceva si mai ciudat, ce nu stiu cat e de adevarat, in fine.

cert e ca mi-a staruit in minte vreo jumatate de zi, a doua zi. ma tot gandeam la ea, daca oare mai are talent sau l-a pierdut asa ca actorul din arad devenit revolutionar si apoi super-religios. am vazut ca acum face traduceri la o editura. am gasit un interviu cu ea, pe un blog. daca ce spune acolo asa s-a si intamplat, nu pot decat sa ma minunez cum poate cineva sa se poarte asa de brutal cu cineva fragil. in fine, e un subiect pe care presimt ca o sa ma minunez toata viata.

dupa asta am citit mai mult din blogul acestui om, despre care nu stiu ce sa cred. are ceva de gazetar interbelic, ceea ce e rar in ziua de azi si de asta imi si place. plus, cine mai noteaza undeva oriunde ca a murit wanda sachelarie vladimirescu?

in orice caz, faza cu alergatul tine, 'eu daca nu alerg mor', asa o sa ajung si eu, am alergat pe ploaie - jay jay johanson - si daca o sa patesc ceva o sa aflu inca o data ca nu e bine sa fii obsedat, desi in drumul meu spre Justa Masura cred ca o sa mai patesc multe.

Viata e in alta parte?

am avut 15 minute libere si m-am asezat pe o banca langa faleza. era soare, am aprins o tigara, beam cafea. m-am uitat in fata mea. flori de toate culorile, palmieri. pe faleza se plimbau oameni, pe strada pedalau biciclisti toti cu caschetele pe cap. mai incolo putin, malul oceanului, copiii zburdand fericiti. putin mai departe muntii impaduriti, si mai departe muntii inzapeziti. era soare si eu in clipa aceea a trebuit sa admit ca ceea ce vad e perfect. retineti clipa asta: totul e ireprosabil. de ce atunci, in clipa urmatoare mi-a revenit in memorie cu o nostalgie de nedescris dupa-amiza spre seara de la strandul din moneasa, dintre munti, cand nu mai era nimeni acolo, eram numai eu cu z. si cu darius, z. se prostea distractiv in bazin, eu miorlaiam ca e rece apa, darius comenta de pe margine, stiam cu o precizie maxima de ce fiecare face ce face. era placut, ma simteam asa de bine, si totusi credeam ca viata trebuie sa fie in alta parte, in locuri perfecte in care e si ocean si munte biciclistii sunt fericiti copiii sunt fericiti sunt flori si palmieri e soare si totul e ca intr-o vedere in care oricine ar vrea sa fie.

Go green. Where?

Scriu aceste randuri inspirata de ce vad in jurul meu: ideologia green. Punctual, inspirata de postul The Arrow.

Nimic din tot ce ni se propune pentru a stavili risipa nu poate fi combatut. Da, e mai bine sa speli vasele in lighean si sa le clatesti strict cat e necesar. Da, e mai bine sa faci dus si nu baie, ca sa nu consumi apa. Da, e mai bine sa arunci hartiile in cosul de gunoi cu reciclabile. Da, e mai bine sa stingi toate luminile si eventual sa folosesti becuri care consuma mai putin. Da, e mai bine sa nu poluezi atmosfera cu masini nenecesare si cu sprayuri. Da, e mai bine sa te speli cu sapun natural. Asa spun specialistii si asa simt si eu, spun ‘simt’ pentru ca nu cunosc atata stiinta incat sa explic chimic-fizic-biologic toate aceste lucruri. (Nu pot totusi sa nu suspectez in stil 'teoria conspiratiei' ca exista si o cantitate de profit economic al unor companii, care isi lanseaza acum produsele green pe care daca esti eco-aware trebuie sa le cumperi. Dar sa trecem peste asta).

Ce obiectez eu la acest pseudo-survival camp pe care il propun si, acum stiti, il impun occidentalii este ca vom ajunge sa ne dedicam tot timpul, energia si banii acestei cauze: economisirea resurselor naturale. Vom ajunge sa ne intrebam la ce bun sa mai printam cartile si sa facem atata risipa de hartie, cand si asa le putem citi pe ecranul computerului. La ce bun sa mai montam spectacole de teatru, cand doamne cat curent electric consuma doar o reprezentatie ca sa nu mai punem la socoteala repetitiile. La ce bun sa mai pictam un tablou, uleiurile precis au ceva toxic in ele si cand privim indelung un tablou ne expunem toxicitatii. La ce bun sa mai facem concerte cand ele consuma o cantitate uriasa de curent electric si mai si polueaza fonic. Lista ar putea continua cu asemenea fapte altminteri inutile, plus consumatoare de resurse naturale.

Capcana pe care o vad eu este concentrarea din ce in ce mai exclusiva pe baza piramidei. Sa avem ce manca, sa nu ne fie frig, sa avem un acoperis deasupra capului, sa fim sanatosi. Daca le avem pe toate astea, nu trecem la nivelul urmator, ci facem in asa fel incat sa le aiba si nepotii si stranepotii nostri. Nimic inutil. Nimic nemasurabil in litri de apa economisiti sau kilowati economisiti. Nimic extravagant.


*ca sa elimin orice suspiciune, nimic din ce am spus nu se refera (deocamdata cel putin) la romania. la fel cum nu putem vorbi de capcanele political correctness-ului in romania.

karma police

Totusi o sa fiu in viitor si memoria imi va fi stearsa, stiu exact care memorie, va ramane ceva ca un film pana la un punct fara pretentii de la care iesi nevatamat si de la care iti amintesti numai niste mirosuri, pentru ca pe ele nu le poti sterge, ele iti compun istoria personala, cu care nici nu stii daca ai sau nu ce face.

seconds

uneori ma intreb cum e posibil sa ma umple de atata incantare cand pe strada simt un parfum care imi aduce aminte instantaneu de discotecile din arad de la strand vara, unde nici macar nu mergeam. sau cand parul blond oxigenat al unei femei din fata mea din autobuz, pret de patru statii, raspandeste un miros care ma trimite exact cu 15 (doamne, 15!) ani in urma, in tabara de la tatabanya din ungaria, pentru care mi-a cumparat mama un pulovar finutz in pasteluri si primii blugi negri. oh, sau cand merg pe strada si nu e nici cald nici frig si (da, stiu) e Apusul, iar combinatia aia de lumina si cald-racoare ma face pret de cateva secunde sa uit complet ca ma duc inspre vaporet ca sa ajung acasa la mine in north vancouver, ci ma duc la bunici in vlaicu, pe inserat, nu e duminica, si eu deja ma gandesc cu ce trivialitati isi pierd oamenii timpul desi mi-ar placea sa ma joc cu ceilalti copii. sunt cateva secunde, dar sunt cele mai importante. de ce?

maine ma duc la filmul 'heima', despre sigur rós.

dance with me

m-ar putea tine ocupata cauzele, am inclinatie pentru cauze, dar inca nu mi-am gasit cauza preferata, nu pot sa ma duc la manifestatii pro-tibet, pentru ca nu sunt 100% sigura ca au dreptate, sau as putea sa ma duc la una din manifestatiile legate de vreo boala, dar nu stiu ce boala sa imi aleg, adica ar fi una, dar pentru moment chiar ma deprima foarte tare, m-ar afecta si m-as suspecta de megaipocrizie, ceea de fapt chiar e. ar mai fi manifestatiile de aici din oras despre saracia extrema, care se produc cand e vreun eveniment legat de preconizata olimpiada, cum ar veni ca: aruncati miliarde in olimpiada si mii de oameni stau pe strazi, insa subiectul asta realmente ma devasteaza in asa hal ca nici nu pot sa ma gandesc la el, daramite sa fac activisme.


daca ma gandesc sa ma dedau la cauze, ceea ce am zis deja ca m-ar prinde, ar fi chiar cauze. adica m-as face invatatoare intr-un sat din jud. arad, sa duc copiii cu dacia combi la scoala si sa ii caut de paduchi cu mana mea si sa-i tin la mine acasa daca se imbata careva din familie si da in ei. dar parca vad ca nici cauze din astea nu o sa imbratisez, mai bine fantazez si ma duc la teatru.


deci ce o sa fac in timpul liber o sa fac sport, adidasi am deja de la ionuka si imi iau maine si pantaloni de trening. o sa alerg prin parc cu ipodu in urechi, playlistul dancewithme, sa am antren. am citit ca o ora de sport = un prozac si numai dumnezeu stie cata nevoie am de prozac. asa o sa am si prozac si talie, o sa merg cu capul sus si privire sfidatoare. o sa zic 'sunt bine, foarte bine, dumneavoastra?' cu convingere si poate imi fac iar un breton ferm.

'Occupied Japan'

voiam doar sa spun ca sunt bine, la serviciu e ok, vorbesc mai bine engleza, folosesc si expresii la zi, imi place in north vancouver unde stau, ma linisteste, insa ma oboseste uneori drumul, pot sa ma trezesc si la 9 fara 10 si ajung la timp la lucru, unde ma pot trezi in continuare, in general. as vrea sa discut zeci de lucruri pe zi, in mare tin de 'lumea in care traim' si pe care o descopar, dar si despre intamplari punctuale sau tot felul de anxietati ale mele. zilele astea am fost deprimata, fara motiv precis, sau din motive absolut minore pe care le resimteam in toata hipersensibilitatea mea, luau amploare sau se ramificau in diverse directii, toate triste, dar repet: nimic major.

acum ma duc la '432'* cum i se spune, l-am mai vazut la tiff insa era o sala plina-plina si de la jumatatea filmului nu m-am mai putut concentra ca imi trebuia la wc, scuze, si eram la mijlocul randului, ce ridicol. acum o sa ma pot concentra, ca unde ma duc eu la cinema nu e aproape nimeni. sa vedem. dupa aia mi-am zis sa ma duc la un concert, fie la autechre fie la morcheeba, alex zicea ca la autechre 'sunete sunete sunete' plus ca e cool, dar nu ma duc la nici unul, morcheeba e prea plictisitor, autechre totusi nu vibrez deloc.

am fost azi, ca a trebuit sa scriu nu de alta, la un magazin de antichitati si pretiozitati si fineturi, mi-am dat seama la un moment dat ca era asa de apasator, imi venea sa dau cu vitrinele cu cristaluri de pamant, nu sunt genul 'aristocratic' asta e clar. as tampi sa stau cu mobila din aia in casa. plus niste vagi aduceri-aminte din copilarie, case in care era asa, pe atunci imi placea mai mult. una din ele era chiar cu un etaj mai sus de unde sta darius.

*un film absolut perfect, fiecare secunda

Kwintessentials...

As a result of gaining more cultural awareness since I came here, I take a lot more interest in cultural difference, cultural communication, cultural competence. Since I quite lack the opportunity of experiencing it in a face-to-face manner, I go on the internet and thus I came across this website. It teaches people and especially business people basic things about how to behave in different countries and how to relate to the specific cultural background. Here are some interesting facts:

Romania
The individual derives a social network and assistance in times of need from their family.

They are generally shy and quiet when you first meet and admire modesty and humility in themselves and others.

(Dining etiquette) Expect to be offered second and even third helpings. You will have to insist that you cannot eat any more, as refusals are seen as good manners and are not taken seriously.

Businesspeople are often unavailable during the two weeks before and after Christmas and the week before and after Easter.

Most decisions require several layers of approval. At times it may appear that no one wants to accept responsibility for making the decision. It may take several visits to accomplish a simple task.

Hungary
If you ever feel you are being asked personal questions, this is simply meant as part of the getting-to-know-you process. Hungarians will even enjoy sharing details of their romantic life with you!

Deals in Hungary cannot be finalized without a lot of eating, drinking and entertaining.

USA
Time is Money. The country that coined the phrase obviously lives the phrase. In America, time is a very important commodity. People 'save' time and 'spend' time as if it were money in the bank. Americans ascribe personality characteristics and values based on how people use time.

Individualism is prized, and this is reflected in the family unit. People are proud of their individual accomplishments, initiative and success, and may, or may not, share those sources of pride with their elders.

Communication Styles. Americans are direct. They value logic and linear thinking and expect people to speak clearly and in a straightforward manner.

Use statistics to back up your claims, since Americans are impressed by hard data and evidence.

The Netherlands
They place high value on cleanliness and neatness.

Shake hands with everyone individually including children.

Portugal
Nepotism is considered a good thing, since it implies that employing people one knows and trusts is of primary importance.

A fair amount of getting-to-know-you conversation may take place before the business conversation begins.

a.s.o.

I am aware of the degree of stereotype involved, after all this is just a small guide for business people to avoid huge misbehaviours in another country. Yet I found some observations as being roughly true and most of them might be really helpful for a first time contact with a new culture.

lightness of being. grace.

sometimes i have such a hard time, really. it's not that something bad happened, no, it's just that life seems so hard so hard. so many things to take care of all by myself. when i feel all that i wonder how on earth have i ever had fun in this life and i remember that i had believe me, lots of fun. nothing seems to be about fun now. life is serious life is a burdain all the time you have to fight for something you just can't let go and enjoy. good is never enough, it has to be better and better and better ad infinitum. maybe it's just me but i don't think so i see people around and they seem to be the same, constantly worrying fighting being scared. i just want to relax a bit.

(when i see people kissing in the street i stop, i really stop, and wonder how is that possible how has it ever been possible)

adelin

de asta imi place aici: oamenii denumesc lucrurile, le structureaza si iti prezinta un univers inteligibil. uneori nu imi place, pentru ca asemenea demers e simplificator in lucruri care nu se preteaza la simplificare cum ar fi iubirea, arta, moartea, dumnezeu. insa in tot restul imi place. asta era o introducere in ceea ce vreau sa spun, si anume ca am aflat fara putinta de indoiala ca ceea ce am trait aici si cred ca mai traiesc inca se numeste soc cultural. la inceput nu il resimti pentru ca esti intr-o faza euforica, in care te minunezi de ce frumos e, ce politicoasa e lumea, ce pur e aerul si ce repede iti faci toate cardurile necesare. apoi iar nu il resimti pentru ca esti prins cu baza piramidei, adica sa iti gasesti casa, sa o mobilezi macar elementar, sa iti gasesti un serviciu. dupa asta mai esti un pic prins cu serviciul care e nou, sa faci fata. insa dupa asta survine socul, pentru ca deja te-ai obisnuit cu politetea, cu tufele de flori la fiecare colt de strada, ai toate cardurile, ai pe ce dormi si ti-au pus si net, stii ce ai de facut ca sa fie ok la serviciu. bine, unii nu isi trag sufletul dupa toate astea, ci isi iau mai multa mobila, cauta alt apartament, se imprumuta pentru scoli, cauta un alt job, cu alte cuvinte se lasa prinsi de viata, daca mai au si copii clar nu se pot linisti. insa eu ma linistesc (poate prea tare haha hmmm) si atunci, atunci, vine momentul meu preferat: cand pot neabatuta sa contemplu.

astfel instalat in viata, te uiti in jur si iar te uiti, si vezi ca oamenii muncesc cu ravna si convingere, ca isi fac mereu planuri si nu se abat de la ele si foarte putine lucruri le stau in cale. isi fixeaza scopuri si le indeplinesc. la masa isi pun servetelul pe picioare, oare de ce? oare le cade mancarea cand o duc la gura? si pana la urma iti pui si tu servetelul pe picioare. nu le place sa bata campii, nici cu talent nici fara. nu sunt agresivi, poate doar pasiv-agresivi, in general sunt educati, nu judeca daca nu cunosc, se informeaza. nu fac lucruri fara rost. orice minut trebuie folosit cu un scop, care sa fie el, la urma urmelor? e o tara buna care nu te impiedica sa faci ce vrei sa faci, sa iti implinesti visul, sa te realizezi, obstacolele, daca exista, sunt depasite cu mai mult sau mai putin efort. esti sudor si vrei sa devii asistent medical? simplu: inveti pentru un examen, iti faci credit, faci scoala, iti iei certificatul si devii asistent medical. sau arhivar sau scenograf sau bucatar. numai sa stii ce vrei si sa te mobilizezi, si de ce nu te-ai mobiliza daca asta vrei?

lucrurile stau bine, nu? nimic din ce am descris, si inca am descris putin, nu e de natura sa intristeze pe cineva. si totusi, si totusi, ce e, ce e, ce e, ce e ca ajungi acasa inapoi si se deschide se redeschide un, efectiv, un organ cu care simti si intelegi tot. te bucuri cand vanzatoarea de la nonstopul de la blocul tau, pentru ca te stie, iti vinde o paine de sub tejghea in ziua de dupa revelion, desi stii ca nu e etic. la masa alaturata de la bar sta un alt emigrant si e asa de beat ca nici nu te recunoaste, iti spune numai 'ai grija de parinti', si nu te superi pentru ca intelegi de ce e asa. la laboratorul dentar asistenta iti spune impertinent ca nu iti face radiografia daca nu iti scoti cerceii, ii spui ca nu i-ai scos in viata ta!, si da din umeri cum ca 'atunci te priveste', si vine doctorul care iti scoate el cerceii cu o imensa delicatete. intalnesti un prieten pe strada si te duce la un chef, e ora 4 dupa-masa si oamenii deja s-au pilit si danseaza si dau sms-uri si nimeni nu intelege de ce dracu iti dau lacrimile. te vezi cu adelin pe strada si iti povesteste cum si-a aruncat televizorul si s-a lasat de fumat si si-a facut abonament la biblioteca judeteana si asa s-a ingrasat si mori de ras si pentru ca e amuzant adelin si pentru ca intelegi, rasul vine din intelegerea tuturor nuantelor posibile. sigur ca te mira incompetenta lucratorului la compania de telefonie mobila care iti spune ca numarul tau nu e bun, sau satisfactia cu care la o librarie iti tranteste un 'nu deschidem pana in 6 ianuarie', sau bautura total gresita pe care ti-o aduce la un bar, sau rigiditatea ingrozitor de stresata a fetelor la cel mai nou club din oras. dar le intelegi si pe astea, stii de ce sunt asa si nu te poti supara, poate nu te poti supara si pentru ca stii ca nu te mai afecteaza direct. dar principalul e ca intelegi.

totusi te intorci, si asta pentru ca stii ca acolo acasa nu mai poti functiona corect, asa cum deja te-ai obisnuit. acasa nu are logica, dar are ceva care e mai presus de logica, insa deocamdata vrei doar logica. te gandesti, obsesiv aproape, cum la un moment dat o sa fii acasa, si va avea si logica sau vei fi tu mai presus de logica.

ne citea si ne ducea la padure

acum am amintiri punctuale care uneori ma devasteaza. (amintirile sunt importante pentru ca ele fixeaza ceva, ordoneaza ceva, astfel incat sa stii ce ti s-a intamplat, sa construiesti 'o viata'). la finalul unui film au pus 'imperialul' de beethoven si mi-am amintit imediat cum eram cu mama si cu ionuka in camera de zi, care acum, am vazut poze, mi se pare foarte mica, dar e relativ, stiti, si oricum nu conteaza, ascultam 'imperialul' si mama ne explica ce se intampla. noi eram mici si mama voia sa 'ne deschida simturile', ne citea si ne ducea la padure. stia ca noi, cum eram mici, nu putem percepe 'imperialul' dar voia sa cunoastem bucuria asta si de aceea ne explica ce se intampla. cand l-am auzit acum, pe neasteptate, deci nu eram pregatita dinainte pentru aceasta emotie, mi-a revenit acel moment, erau de fapt mai multe, dar toate cam la fel. m-a devastat. m-a devastat pentru ca, in continuare, nu stiu unde se duc acele momente, ce se intampla cu ele. care e legatura pe care o au cu ce se intampla acum, daca au vreo legatura. asta e, de fapt, nu stiu daca au vreo legatura, in general nu stiu daca lucrurile care se intampla in timp au vreo legatura unele cu altele. inclin sa cred ca nu au, mai ales aici, unde lucrurile nu par a avea legaturi intre ele.

oricum asta se intampla destul de des, seara, sau si ziua, pe strada, cand imi vin amintiri cu care nu stiu ce sa fac, si asta ma devasteaza, cum ziceam.

Dear dear sister,

I’d throw a party for you, we’d all dance.

I’d make darius get a gift for you.

I’d give you a stroboscop.

Shine!

Ai o pata!

1). cum ii spuneam si la ionuka, mie imi lipseste stresul ala din romania, lucratul sub presiune, agitatia aia care nu se mai opreste. e incredibil sa ajungi sa iti lipseasca asa ceva, doamne. si cu petele, ce ziceam, ca asa e in cultura noastra, e inacceptabil sa ai pete pe haine sau hainele rupte, aici nicio problema, si in fond ce e o pata? dar daca 30 de ani auzi 'ai o pata, vezi' sau 'ai grija, ti s-o descusut nu stiu ce' atunci dupa aia nu mai poti trece cu vederea petele, desi in mod normal ele nu inseamna nimic, de ce ar insemna?

unele lucruri aici denota ceva ce la noi nu denota nimic si invers, ceea ce e confuzant.


2). ceea ce imi place inca si o sa imi placa toata viata, ca e adrenalinic, e sa fac lucruri noi, sa ma duc in locuri noi, sa mananc ceva nou, brusc ma trezesc din adormire si ma activez si simt ca traiesc haha, chiar daca nu imi e usor, ma impiedic de mese si mi se prinde de emotie caciula in umbrela si umbrela in fermoar.


3). in orice caz fobia mea de animale a atins ieri o culme alarmanta, si nu fac metafore acuma, ar trebui sa fac ceva, dar ce? chiar m-am speriat.

in aceasta ordine de idei m-am gandit ca pana nu imi vine sa scriu ceva dragut sa nu scriu deloc. da?

(as vrea foarte foarte mult sa scriu despre oameni prieteni si cunoscuti, dar devin paranoica, nu pot sa scriu ca daca citesc, si eu nu pot sa fac asta ca daca pe un prieten il cheama marius eu sa scriu despre el darius)

sia

http://www.myspace.com/siamusic

o stiam de la episodul final din 'six feet under' cu minunata 'breathe me' si, recent am aflat, ea e vocea din 'in the waiting line' - zero 7, de pe soundtrackul de la 'garden state'.

chiar citisem un interviu cu ea intr-un ziar de aici, si apoi un alt articol , in care e incredibil de inocenta si onesta.

si mi-a placut de la bun inceput titlul ultimului ei album.

poate o sa ajung la concertul ei miercuri.
(am fost)

Different

La ziar ma simteam diferita pentru ca eram de la oras in timp ce majoritatea colegilor mei erau de la tara. la bucuresti eram diferita pentru ca eram din ardeal. nu mai spun cum ma simt aici. insa prima oara cand tin minte sa ma fi simtit diferita e cand eram in clasele primare. aveam o pelerina minunata din Germania, alba cu flori rosii, in timp ce toti colegii mei aveau pelerinele alea triste gri cu gri, absolut toti. cand am intrat in clasa au inceput haha fatza de masa si in secunda aia nu mi-am dorit altceva decat sa am si eu pelerina aia oribila ca a lor.

(acum as vrea sa stam pe balcon sa ploua si sa fie soare si sa bem, incet sau deloc, bere)

Anger - I

In mare imi placea munca pe care o faceam. Imi placea ca nu stiam ce e aia sa ai program fix, ai nu ai treaba sa stai locului undeva. Mergeam la actiuni, ma intorceam la redactie, scriam si eram om liber pana la urmatoarea actiune. Unele actiuni nu imi placeau, pentru ca in cel mai bun caz erau vorbe goale in cel mai rau vorbe goale care acopereau interese pe care cu timpul am ajuns sa le cunosc. Insa nu am avut niciodata sentimentul apasator ca muncesc, desi munceam mult si corect. Pe langa asta mai dadeam meditatii, si alea imi placeau cat de cat, mai ales cand aveam rezultate. Pe langa astea uneori mai faceam traduceri, care imi placeau si mai mult, desi erau domenii care nu ma inspirau neaparat. Aveam deci uneori si trei servicii, dar doua in permanenta. Cu toate astea nu ma plangeam, mergeam voioasa la toate, ma mai deprimam ca oamenii nu au scopuri inaltatoare, dar imi trecea repede. Intre timp ieseam la multe cafele cu colegi, cu prieteni, cu tata. Discutam lucruri. Seara mergeam la teatru sau la un concert si ma intalneam cu prietenii si beam bere si analizam situatia. Din cand in cand ma mai indragosteam, intotdeauna gresit, dar am inteles ca asta nu e punctul meu forte. Citeam destul de mult si ascultam muzica. Uneori mergeam la partyuri unde dansam. In fiecare an in ultimii ani am ajuns la cluj la tiff, de doua ori pe an aveam festivaluri de teatru in arad. O data pe an minim ma intalneam cu prietenii din bucuresti. O data pe an venea ionuka din america si atunci era foarte fain. In ultimii ani am fost in franta de doua ori si in olanda o data. Nu aveam bani in general, pentru ca asa e in romania, si asta ma facea sa ma simt prost. Stateam in casa parintilor si imi doream sa am casa mea. Ma deprima situatia politica din romania, insa nu intreprindeam nimic ca sa o schimb, pentru ca credeam ca eu nu pot sa fac nimic ca sa pot sa schimb ceva, cum de altfel cred majoritatea romanilor. Ma mai deprima ca oamenii erau obsedati de bani si ar fi facut orice ca sa aiba bani, fara niciun scrupul. Ma mai deprima rigiditatea societatii traditionale, cu regulile ei carora ori te conformai ori erai exclus, insa eram mai multi exclusi si asta facea situatia mai usoara. Puteam sa imi schimb orasul, sa ma mut adica, dar ma terorizase bucurestiul in facultate si alta idee nu aveam. Jinduiam sa intru in establishmentul cultural romanesc, dar nu am reusit, parte din neincredere in mine, parte din lene. Acuma ma bucur ca nu am facut-o, nu vreau sa mai intru in establishmentul cultural de nicaieri, si stiu de ce spun asta (imi ia libertatea). Lucrurile stateau in felul asta, nici mai bun nici mai rau decat al multor oameni de pe planeta asta. Si totusi eu simteam ca nu e de ajuns, ca mai trebuie sa fie ceva, mai mult mai bun mai frumos.

stroboscop

colcaie nevrozele in jurul meu si daca nu fac ceva (ce??) ma nevrozez si eu si o sa ajung sa imi doresc sa ma duc in india sa caut spiritualitatea sau sa imi strang bani sa ma retrag intr-un sat de pescari dintr-o insula de oriunde.

si nu, nevrozele astea nu au nimic nici artistic nici interesant nici superior in orice fel, sunt nevroze pure, care nu duc nicaieri, decat la nevrozarea altora.

parerea mea e ca asta se intampla pentru ca trebuie sa pretindem tot timpul ca totul e minunat, ca eu ma simt minunat ('how are you?' 'ok' 'just ok??'), ca orasul e cel mai bun din lume, ca provincia e cea mai buna, ca tara mai minunata ca asta nu exista pe lume. zi de zi zi de zi zi de zi cum e posibil si de ce??? eu stiu ca daca zici ca esti cel mai bun ai mai multe sanse sa si devii cel mai bun decat daca nu zici. insa ai sanse si sa devii nevrotic pentru ca e posibil sa nu fii cel mai bun, si oricum nu poti sa fii cel mai bun si minunat nonstop, asta e o aroganta.

in curand nu o sa ne mai zicem nici buna ziua nici nimic, o sa ne zambim neintrerupt si in tot timpul asta internetul o sa explodeze de toate rautatile ce le debitam acolo. si exact asta fac si eu acum !!! m-am nevrozat !!! vreau la disco.

in timp ce nu fumam

un complex de factori m-a determinat ieri sa iau decizia ca azi sa nu fumez deloc. nu intentionam nimic maret, faptul nu avea nicio miza, voiam doar sa vad daca pot sa nu fumez o zi si cum ma simt. am fumat totusi 3 tigari azi. as fi fumat mai multe, dar astea 3 chiar mi-au trebuit :) de unde mi-am dat seama ca pot fuma 3 tigari pe zi in conditii normale. insa nici nu asta a fost interesant, ci ca in timp ce nu fumam ma tot gandeam cum e sa nu fumezi si de ce sa fumezi si tot asa. ca sa fac o legatura am incercat sa imi amintesc cum era cand nu fumam. adica in liceu, ca m-am apucat dupa primul semestru din facultate. ce faceam cand as fi putut fuma? stateam pur si simplu. pentru ca da, asta e problema, nu mai stiu cum e sa stau pur si simplu. plus toate ritualurile de tigara, si nu atat ritualurile mele personale, la care as putea sa renunt, insa ritualurile cu ceilalti, fumand. nu stiu de ce mi-a venit in minte cum eram cu V. la avignon, ritualurile de tigara sunt inseparabile de zilele alea. aici nu am ritualuri de tigara cu nimeni, ceea ce face situatia mai usoara, iar la ale mele personale am zis deja ca as putea sa renunt. de aceea, daca lucrurile continua asa, fara deraieri majore, voi fuma 3 pe zi.

astfel mi-am dat seama ca: stau mult mai mult decat credeam, pentru ca pana acuma nu stateam ci fumam; ce multe lucruri fac de fapt cu o mana si trei degete.

b & w

de fapt imi place aici in oras si nu cred ca l-as schimba numai asa. comentez eu de tabel dar cred ca mie imi convine in tabel, nu ne imbrancim. plus ca e cu totul diferit de tot ce stiam eu despre un oras si oamenii lui asa incat macar am lucrurile separate in cap, nu se confunda. desi uneori mi se face dor de niste iesiri comportamentale, daca s-ar intampla brusc mi-as reveni, putina disciplina. acum mai spun doua lucruri si ma duc acasa, de fapt la film. unu - nu inteleg sistemul de vot american si as vrea ca cineva sa mi-l explice si doi - am de ieri o senzatie oribila, ca si cand as avea piele de peste in gura si ieri chiar am avut putin, astept sa imi treaca, am mai avut o data senzatia asta si a trecut greu. make me laugh.

efectiv nu inteleg

nu stiu ce am as we speak ca imi vine sa rad incontrolablement, nici nu ma pot uita in ochii colegului ca mi-e ca izbucnesc, i-am zis si la oli nu stiu ce se intampla, asa ceva, ca in liceu in timpul orelor. oare mi-e dor de prieteni, sau nu am mai ras de mult, sa ma duc la un comedy show ca altceva nu vad, sau poate daca ma intalnesc cu brazilianul azi imi mai trece, nu stiu. e ceva ciudat mediul asta si continentul asta nordamerican unde nu e mult amuzament no fiesta if you know what i mean, totul e megaserios si eu sunt un om preponderent serios dar nici chiar asa.. aici parca e ori ori, ori esti un megaserios si atunci nu stiu ce faci ori iti bagi picioarele si atunci ti le-ai bagat si asta nu e bine deloc deloc!! ce se intampla stie cineva.

el norte

sunt hipersensibila la orase, cred ca am mai spus. in unele momente fac ce vor din mine. ce ma exaspereaza uneori sunt strazile astea, toate paralele si perpendiculare, in unghiuri perfecte de 90 de grade, nici din greseala nu fac alte unghiuri. parca am fi intr-un tabel. apoi daca vad un documentar cu ce chinuri indura oamenii din honduras ca sa ajunga aici, ma rog, in america de nord, si 50 de zile merg in niste conditii incredibile ca sa ajunga aici, mi se face asa o rusine, ce probleme am si eu, strazile, ca sunt paralele si perpendiculare.

DAR BINE CA SE TERMINA IANUARIE.

'All that is beautiful'

marian palie - mariaj

==== >

http://www.myspace.com/flu_viu

(more to come)


plus - bellman music :)


someone made me happy (in a way) today, it will go soon i think

"Baby, I feel so alone"

sometimes i miss my friends so much that i could not burst into tears (that is nothing) but literally puke. so intense. today it hit me at some point and i had to stop doing what i was doing because i remembered that party. all so free so free all so full of love and so perfect.

cool

azi e joi si joi e ziua mea preferata. nu se stie de ce joi tind sa mi se intample o sumedenie de lucruri mediu-calumea, nu ceva iesit din comun, ci ceva care seamana cu cum mi-ar placea sa fie viata mea tot timpul. azi joi am fost cu serviciu intr-un loc cool, unde erau oameni cool si imediat mi-am dat seama (m-a lovit) ce mult imi lipsea cool-ul si ca de fapt eu ma simt bine printre oameni cool imbracati cool cu atitudine cool inconjurati de obiecte cool. multa vreme mi-a fost asa, jena de chestia asta si nu am recunoscut-o. aici era un cool altfel decat e in ro. pentru ca oamenii cool de aici nu se competitionau care e mai cool, nu simteam ca in mintea lor e o perpetua ierarhie care ii streseaza. (cred ca stiu unde sunt oamenii asa aici). lucrul asta care mi s-a intamplat azi posibil adica probabil sa nu aiba urmari insa m-am mai linistit ca eu ma gandeam ca aici nu sunt oameni cool deloc.

Prima!

am tot citit poezii de dan sociu pe net ca acuma l-am descoperit. in aceasta camera se aude un musical hollywoodian clasic si inca mai pute de la sconcsul care murea afara sau sconcsii care se bateau afara. azi m-am deprimat de fapt a inceput de ieri si nu inteleg de ce!! cand afli ce varza is toti, nu mai ai chef de nimic. as lua avionul si sa ma duc si sa stau patru zile intr-un loc si tot asa pana termin toate orasele cu aeroporturi (nu sunt un calator in salbaticie, un aventurier). eu nu am accent est-european, sunt aproape sigura de asta. stiu cum e ala, si eu nu il am, desi nu e ceva rau in asta, numai ca nu il am, sa respectam adevarul. iar m-am deprimat, vezi, asa mi se intampla. iar pute, oare o murit si daca da cat timp o sa ramana acolo, cine e responsabil sa culeaga sconcsii morti din oras? 'the best is yet to come' mi-a spus un tip in lift ca am raspuns numa 'ok' la 'how are you'. prima!

a writer of fictions

era una din acele dupa-amieze din arad in care totul e, ma scuzati, atemporal. mergeam pe strada atemporala..., nu imi amintesc numele dar o stiu cu ochii inchisi, si nu se auzea nimic, nimic, si ne apare in fata omul cu lubenita. nu stiu de ce il vad imbracat in geaca rosie, desi e vara, sau poate avea un maieu negru, si are o lubenita sub brat si e fericit cumva. nu mai stiu ce am vorbit stiu ca stia desi nu spunea, se vede asta in ochii nostri, ai nostri, care nu suntem aware, nu numim lucrurile dar parca le stim mai bine nenumindu-le (si aici stiu ce spun). era una din acele dupa-amieze in care nu se aude nimic nici macar lumina, si totul sta, sta. de aici am plans, de aici mi-am dat seama ca as sta in arad daca as avea multi bani, stiu si unde, stiu strada, stiu casa, stiu etajul, si o sa stau candva.

inima, inima

sunt indragostita de domnul deosebit. si de doamna de la ziar. different kinds of love. i'm drunk. maine la prima ora o sa sterg postul asta. o sa imi fie rusine, precis.

monologue / dialogue

nu stiu cand a inceput, cred ca de cand am revenit: tin scenete aici, fie monologuri fie dialoguri, de cele mai multe ori despre societatea de consum, care ambaleaza in nenumarate ambalaje un produs, si nu unul scump, sa zici ca luxul se plateste, nu, si ma gandesc la copiii si la batranii care mor de frig sau de foame si noi ambalam in plasticuri peste plasticuri si punem hartii peste hartii, de ce e nevoie de toate astea, cata risipa doamne. si in tot timpul asta cantam despre reciclare. cred ca femeia romana care a trait in comunism ar trebui tina seminarii despre adevarata reciclare, nu fandoseala asta. mor cand vad ca se consuma atata. si ca ducem cainii la spa. da, toate astea la mine aici devin mici scenete, pe care le mai intercalez comic cu confesiuni din viata personala, cred ca ar trebui sa ma inscriu la un cerc de teatru de amatori sa ma mai descarc un pic, ca altfel devin nebuna de hyde park sau imi ridic mainile in aer a disperare pe strazi, nu ca aici ar fi ceva neobisnuit, multi nebuni circula liberi.

dar in curand nu o sa mai tin nici scenete, numai eventual cea cu 'sunt obosita mortal si m-au strans sosetele trebuie sa ma intind' si ma intind si gata e sceneta, adorm.

bad bad dream

the worst dream ever, the worst really. it was that my dad, my sister and my best friend committed suicide within 24 hours. i remember that my sister had told me why she chose to do that and there was no way of changing her mind. and after that, she kept coming back to talk to me, but i knew it was only for a limited time and i was so sad so sad. and all that emptiness after those suicides, all that emptiness, unbearable. i woke up and for a few seconds i felt that emptiness as being real and i said to myself that no one can live like that.

message (change)

only now do i know for sure that i've changed and i'm changing and i don't even bother to stop that, i'll deal with it as it comes along. and i'm glad things didn't turn out to be like i originally planned them, because i wouldn't have experienced all that and i probably would have been a chicken a scared chicken.
i've eaten something v. spicy and i feel a bit sick, i need to rest now.

message (a smirnoff ice pls)

nu stiu ce am, ca tot trebuie sa apara ceva care sa imi strice dispozitia, care e buna spre foarte buna si nu are nici un motiv sa nu se mentina asa. azi mi s-a parut ca cineva ma urmareste. unu cu mutra de student politehnist roman timid si aparent inofensiv, parca de astia mi-e mai urat decat de ghiortzai. era si la autobuz, si la mall, se tot intorcea in spate, apoi mi s-a parut ca il vad pe o banca in mall si am zis ca asa ceva nu se poate, asta ma asteapta sa ies, sa ma urmareasca iar, am iesit pe alta parte, am stat la autobuz, tot ma gandeam ca apare, dar nu a aparut. cobor cu o statie mai inainte, in ideea sa nu cumva sa ma astepte de unde luasem autobuzul, nu era la coborare sau nu l-am vazut, cand fix inainte sa intru in bloc, unu fuge spre intrare si dispare inainte sa vad unde se duce.

precizez ca eu nu am paranoi din astea, chiar nu am, dimpotriva, imensa majoritate a timpului mi se pare ca oamenii au intentii ok si ca nu am de ce sa ma feresc. probabil de aia cand le am, paranoile, sunt asa puternice, cum e asta.

acuma o sa beau un smirnoff ice si o sa ascult ciocarlia si altele si o sa ma gandesc cum o sa slabesc fenomenal pana la vara.

message (what being here is)

i just have to say i'm glad i went h. and then came back, i know now it's a choice at least for the time being, not a condamnation as i used to think of. and i'd write so much more but i get paranoid and if you knew you'd understand why so i stop for now.

Re:

To: Stingo,

iti scriu pentru ca m-ai emotionat cu ce ai scris si am vrut sa iti raspund dar nu am putut sa pun coment direct.

mie mi-e greu si mi-a fost intotdeauna greu sa cred in ceva ce nu vad cu ochii mei ca exista. nu am simtul metafizic si nici al metaforei, sunt de fapt f. simpla, daca vreau ca ceva sa fie vreau sa fie in jurul meu. credeam si eu ca internetul este viata si viata este internetul, dar acuma in cele doua saptamani am vazut ca nu e asa, si doamne da sa nu afli de fapt cum e sa fie Numai Internet, pentru ca daca e un moft asa e ok dar la mine nu era, devenise totul, ma rog, totul care conteaza. si de fapt stiu realist ca mai bine cu internet decat fara, insa nu ajunge si nu mai pot pretinde ca ajunge. de aceea eu ce vreau este sa va vad cat mai des posibil, sa fim impreuna sa dansez cu omar si sa iti simt mirosul parului si o, cate din astea as putea numi numai in clipa asta pana ma duc sa ma piaptan.

we'll continue to throw words i know just waiting for the joy the real joy

Perpetuum Mobile

eram la barul de langa serviciu si am stat cu domnul deosebit pana dimineata cu intermitente, la un moment dat a venit si ionuka si apoi si mama care a gasit de undeva sa cumpere un minunat set de farfurii mov care costa in bani canadieni 185, dar era minunat, repet. eu cu domnul deosebit aveam tot felul de erotisme si era ciudat cred ca pentru ca imi placea de el foarte tare si parca si depindeam de el si si asta imi placea.
apoi am luat numai eu un lift subred si presimteam ca o sa se intample ceva ca ne-am suit vreo 8 in el si asa s-a si intamplat, liftul tot cadea, dar apoi ne-am dat seama ca a cazut pe orizontala si a ajuns la marginea orasului intr-un camp unde erau niste animale f. multe si mici si cumva ca niste veverite dar de consistenta papadiei si erau albastru deschis. imi era o scarba de am crezut ca o sa mor. am gasit un tip care m-a trecut prin animalele alea, eram mult mai multi debarcati acolo, si apoi cred ca am gasit alt tip mai calumea cu care am avut conversatie intelectuala, pana l-am vazut pe catalin stefanescu, de care eu credeam ca e altcineva (un prieten) si l-am intrebat ceva, el mi-a zis ca e deghizat ca e in concediu, si atunci a si venit un autobuz canadian sa ne duca pana la primarie in arad unde unde unde, ce vad: tata preda engleza la niste doamne mai trecute cu aer european si mama mai incolo comenta ca el habar n-are engleza. in final am ajuns cumva din nou in barul initial unde erau prietenii mei vechi si buni care se uitau ciudat la mine si asteptau sa le povestesc ceva sau numai mi se parea.

asta am visat eu intre 10 si 12 noaptea, in somnul de jetlag. give me more jetlag sleep!!

Y!M again :(

k: pisi.
k: am ajuns ok
k: am tras 1 tura BUNA de plans.
k: all alone again, me have to have people i know now and even stress (I dont mind) BUT have to have money i know this too

Doua saptamani nu m-am oprit

aici inteleg tot, tot ce se intampla in jurul meu si de ce se intampla asa, si nu spun nici ca in jurul meu e bine nici ca e rau, ca e si foarte bine si foarte rau, spun doar ca inteleg tot, si ca nu stiu daca vreodata voi mai intelege tot asa cum inteleg aici

inima inima

oamenii sunt eu si e bine asa (valurile), ma refer la oamenii pe care ii iubeam mai mult ca pe mine insami si pe care acum ii iubesc ca pe mine insami


si simt cum cresc cum sunt om mare adult (in fine!!) SI IMI PLACE nu as mai suporta sa am 18 ani sau 20 sau 28 si


si


uneori mor de fericire si atunci imediat imi e frica pentru ca nu stiu ma gandesc ca daca o sa se intample ceva rau (ceea ce o prostie) si apoi ma gandesc ca daca eu realmente mor de fericire ce poate sa se intample mai rau decat sa mor propriu-zis.... se intelege nu? dar stiu ce ar fi mai rau, si atunci trebuie sa fac cumva sa imi opresc gandurile alea, dar ele sunt si bune ca mai echilibreaza situatia ca nici asa nu e ok sa mori de fericire, nu? doamne, dor mi-a fost de casa.


aici lucrurile par ca se leaga ca exista o 'tesatura' invizibila care leaga lucrurile dincolo de lumea vizibila si rationala, aici chiar poti sa te gandesti la destin (cum ca ar exista) si in privinta asta: Ma atrag fantasmele fermecate ale lumii magice, dar sunt nelinistit din cauza incapacitatii de a face fata vrajitoriei. si apoi ma gandesc rational ca Normal ca se leaga pentru ca e o lume mica asta aici si sunt sansele mult mai mari sa se lege lucrurile, e doar atat, dar oricum imi place sentimentul ca se leaga


m-am si bucurat aici de vreo doua ori ca am doua lumi ca asa niciuna nu ma poate coplesi/acapara, totusi

E dupa-amiaza si sunt acasa. Mai sunt 6 ore.

Nu mai am nici emotii. Ieri numai asta puteam sa zic Am emotii, am emotii. Cand am emotii parca sunt retardata. Sunt altfel de emotii decat cand am plecat in iunie, pentru ca acuma stiu ce las si stiu si la ce ma duc, dar nu sunt sigura ca mai stiu exact la ce ma duc, pentru ca departarea le-a facut sa para altfel, cred ca exagerate si intr-un sens si in altul. Mama a facut deja sarmalele si tata a sters de praf telefoanele noastre si le-a incarcat cu centi. Doua saptamani nu ma voi opri.

Ceau Structura, ceau Vaporet, ne vedem in 2008!

stau singura (de sase luni),

si imi place sa stau singura si cred ca eu trebuie sa stau singura, pentru ca vreau ca in timpul liber sa fac lucrurile in timpul meu, care am impresia ca e altul decat timpul lumii si ca in orice caz e un timp de neinteles. pentru ca fac lucrurile si foarte repede, unele, insa altele le fac foarte incet si nu as putea sa dau o explicatie nici pentru unele nici pentru altele. insa cel mai important este ca nu stiu cine ar intelege ca eu minute in sir, chiar si o jumatate de ora, uneori chiar si doua jumatati de ora intr-o zi, nu fac nimic, chiar nimic, si asta fara sa am ceva (probleme). pur si simplu trebuie sa ma opresc. si stiu ca oamenii inteleg multe lucruri pe care le fac ceilalti, tot felul de activitati, insa asta nu e nicio activitate, nu e nici macar ceva zen sau meditatie transcendentala, care si alea sunt de inteles. nu e nimic deosebit, uneori ma gandesc la ceva anume, alteori la nimic, uneori imi amintesc sau imi fac scenarii, alteori ma uit in jur. si nu ma deranjeaza daca cineva ma intrerupe din nefacutul nimic, ca ma intrerup fara probleme, insa m-ar deranja ca m-as tot gandi cum si cand sa incep sa nu fac nimic, si chiar asta e cu nefacutul nimic, ca el survine cand e momentul lui.

(tata este deseori vazut pe la colturi de strada in oras, unde isi aprinde o tigara si sta si sta si se uita, si l-am intrebat o data de ce sta asa la colt de strada, si mi-a zis ca se gandeste incotro sa o ia).

I am very very happy so please hurt me

pot sa imi imaginez aproape orice, adica pot sa ma imaginez pe mine in aproape orice situatie. insa ce nu pot sa imi imaginez deloc e cum e sa mori, adica cum o sa mor eu. cum nu imi pot imagina, m-am gandit sa incerc (ce naiv, ce naiv) sa vad cum poate fi. stateam intinsa pe pat si mi-am zis sa nu mai misc deloc si sa imi opresc respiratia. insa mi-am dat seama ca nu stiu exact daca se moare pe expiratie sau se poate si pe inspiratie, nu mi-am pus problema pana acum. am incercat ambele variante, insa oricum se instaurase un pic comicul, si am incetat experimentul si m-am ridicat sa ma duc la baie. si atunci abia mi-am dat seama ca daca as fi murit nu m-as mai fi ridicat sa ma duc la baie, si asta mi s-a parut de neimaginat. si in baie cand am intrat am simtit mirosul sapunului, puternic, un miros care imi place, si din nou mi-am dat seama ca daca as fi murit nu as mai fi simtit mirosul ala si atunci m-a apucat plansul, si am zis un fel de rugaciune asa, ca mi-as dori ca pe lumea cealalta sa fie mirosuri care mie imi plac. am dat drumul la apa, si era calda, nu foarte calda, si o auzeam cum curge, si din nou mi-am dorit ca pe lumea cealalta sa fie si apa calda. apoi mi-am zis ca ar trebui poate sa ating inaltimi spirituale unde sa nu simt nevoia de sapun watermelon si apa calda.

no grace

nici nu stiu ce imi da o multumire mai mare: sa imi iau obiecte sau sa arunc obiecte. deja ma gandesc cu satisfactie ce se va goli casa inainte sa plec, cum o sa arunc gunoiul, reciclabilele. vor ramane, demne, numai Structura, patul si Zona Entertainment. simplu si curat.

azi mi-a dat prin cap sa imi fac un blog financiar, secret desigur, si asta pentru ca 1.nu cred ca ar interesa pe cineva si 2.mi-e rusine ca am aceasta preocupare.

adineaori ma intrebam pe ce dracu imi cheltuiam banii in romania, ca parca pe nimic, si tot nu aveam nimic, si totusi pe ceva ii cheltuiam.

as vrea sa am consilier financiar.

as mai vrea ca in romania sa nu ma intrebe nimeni 'cat castigi'. si apoi sa faca comentarii fara sa stie situatia de la fata locului.

mi-am dat seama ca daca as vrea sa traiesc cu cineva, ar fi ca sa intre doua salarii in casa si sa fiu si eu mai linistita.

chiar la inceput aici am vazut la televizor un motivational speech in care o faimoasa magnata spunea ca femeilor in general le e jena sa aiba bani, ca nu stiu cum sa se apropie de proprii bani, ca mai degraba fac voluntariat, ca le e frica de banii lor, ca nu vor sa aiba de-a face cu ei, ca sunt o corvoada. si ma gandesc ca e explicabil, ca in istoria colectiva feminina nu a existat capitolul asta, femeile depindeau financiar de barbatii lor si deci e ceva relativ nou pentru ele (noi hmmmm)sa-si aiba proprii bani.

faptul ca am scris acest post este pentru mine un act de curaj. (e un post fara strop de gratie).

repet: as vrea sa locuiesc intr-un apartament cu vedere la cimitir.

'Pot sa iti fur o tigara?'

Nu stiu daca stiti, cel mai probabil ca stiti, o manifestare a spiritului american in modul loisir este jocul. nu stam si vorbim si barfim si analizam, ci jucam un joc. o fi bine, o fi rau...

Am participat la o reuniune tip cina festiva cu cadouri in care, desigur, nu doar s-au dat si primit cadouri, ci s-a inscenat un mic joc. la venire fiecare a adus un cadou, l-a pus la gramada si a primit un numar. la momentul cadouri, se extragea un numar din bol si omul cu numarul respectiv isi alegea un cadou din gramada. insa asta ar fi fost prea simplu. puteai fie sa iti alegi un cadou din gramada, fie sa furi un cadou de la altcineva care si-l luase deja, iar cel furat putea la fel, fie sa aleaga fie sa fure. mentiune: un obiect nu putea fi furat decat de trei ori. la inceput, fiecare, cuminte, isi alegea un cadou din gramada. lucrurile decurgeau simplu si frumos. pana cand cineva s-a gandit sa fure. si de aici s-a declansat un lant intreg de 'furturi'. (ceea ce spune multe despre natura umana, sau am eu inclinatia sa vad imprejur lucruri care spun multe despre natura umana). si mi-a venit si mie randul sa fiu furata. ce credeti ca am facut? am ales cadou din gramada sau am furat la randul meu? raspunsul e evident: am furat la randul meu. mai mult, dupa asta am aranjat cu colegul de masa ca, cand ii vine randul, sa fure pentru mine obiectul meu initial, care apoi nu mai putea fi furat pentru ca va fi trecut prin trei furturi. ceea ce a si facut, iar apoi am schimbat intre noi obiectele, si iata ca s-a restabilit dreptatea.

Cand eram mica nu dormeam pe tren, de frica sa nu mi se fure valiza. sau ionuka facea asta? sau amandoua? si care dintre noi avea obsesia 'furturi, talharii'? plus: dau tigari aproape oricui imi cere insa doar atata pretind sa nu foloseasca formula 'pot sa iti fur o tigara?'

seven

draga blogule, draga aerule, iubiti cititori,
azi am fumat 7 tigari (i.e. doar sapte. sau decat sapte, pentru amuzament).

as vrea sa mai scriu despre filantropia in aceasta tara si despre filmul 'for the bible tells me so', dar sunt asa de obosita ca nu mai pot nici sa pun un link la filmul asta. e altfel de oboseala ca in romania.

fierbe oul si ma culc.

the view

e clar: eu nu mai trebuie sa fiu lasata in lumea obiectelor. adica, ce mai, la shopping. nu se poate, de toate vreau, si fular, si parfum, si carti, si agrafe, si sosete, si dvduri, si storcator de fructe desi nu storc fructe, si maieu desi nu port maieu, si manusi, si cipici hihi, si agende, si sutiene, si rujuri, si jambiere, si geci. si faza e ca mi le pot lua, ma rog, nu la modul imperial, adica tot tot tot ce vreau in fiecare minut, si mi le si iau, unele, insa e dorinta asta mai tare decat mine, eu eram cu spiritul!! nu intru in panica, ma intreb doar asa, detasat, oare cand o sa ma lase fascinatia asta a puterii de cumparare, daca niciodata?

as vrea sa locuiesc intr-un apartament cu vedere la cimitir. dar nu in romania (ce era sa spun acuma, doamne, o e-nor-mi-ta-te).

no more woody allen

nu imi mai plac filmele cu oameni inteligenti si cu nevroze, care isi dau replici istete si poarta interminabile conflicte de orgoliu si desteptaciune, si se seaca unii pe altii pe toata durata filmului, care, de fapt, ar putea dura la infinit, nici nu stii ce il face pe regizor/scenarist sa incheie filmul la un moment dat si nu la alt moment dat.

tuareg

mie si de asta imi place weekendul pentru ca pot sa dorm cat vreau eu dimineata, si da, dorm in prostie in weekenduri. si nu e numai dormitul, care oricum e genial, cat faptul ca visez foarte mult dimineata cand dorm cat vreau eu si imi si amintesc ce visez.

insa azi dimineata a fost asa...nu am cuvinte. mi-am depasit conditia. anume: am visat ca eram intr-o vizita si trebuia sa fiu la aeroport ca pleca avionul la 8 seara si cum mergeam noi pe strada mi-am dat seama ca e 9 fara un sfert. (in vis se intamplau tot felul de lucruri, dar trecem peste ele). si atunci, efectiv m-am trezit din somn si AM DAT TIMPUL INAPOI si m-am culcat la loc si nu mai era ora 9 fara un sfert ci era 5 fara un sfert, numai bine ca sa ajung acasa si sa ajung la 6 la aeroport. insa, insa: nu se stie de ce, alergam, si trebuia sa trecem peste un pod si tot alergam spre el, si cand colo, era de fapt numai inceputul unui pod, si cadeam, cadeam, cadeam, si in cadere vedeam podul de langa, care era podul bun, si nu am inteles de ce naiba trebuie sa murim asa, si in cadere am rostit distinct un singur cuvant: tuareg.

madame bovary

am visat ca aveam 50 de ani si muream de cancer. si tin minte ca in jurul meu oamenii se simteau bine si nu intelegeau de ce eu nu ma distrez. (nu stiu de ce eu nu am spus la nimeni ce am).

uneori mi se pare ca si un te iubesc spus la betie e mai valabil decat orice.

sunt de dimineata pana seara concentrata sa fac ceea ce se cuvine sa fac. si fac, pentru ca ma concentrez suficient de mult. ma gandesc (cu jena) ca de fapt sunt femeia victoriana care scrie scrisori interminabile si tanjeste dupa nu stiu ce. si cand vine vechilul o apuca migrenele.

(aici la Structura ceva miroase dubios de patru zile si eu nu stiu ce si asta ma exaspereaza, nici nu ma deranjeaza atat mirosul in sine cat faptul ca nu stiu de unde vine, am mirosit pana si tastatura de la laptop).

azi mi-am dorit sa fiu bogata !!! asa ceva...

electric _ erotic Tori

*poza 4 e Raspberry Swirl, nebunieee, viiiis.

****

Draga blogule,

Azi a nins, prima data, si inca ninge. Am facut si niste poze, si pregatisem mental un colaj dar nu gasesc locul din calculator unde sa pun memory cardul. !!!


Draga Oli,

Mai stii cand am picat pe jos de ras, pe somptuoasele coridoare ale liceului, ca eu nu puteam nicicum sa cant o melodie care imi placea si voiam sa-ti zic de ea. Iat-o. O tot ascult, si inca imi place, si nici videoclipul nu e rau. Acuma vad ca la refren e Because I'm so in awe of you. Ce fain.


Draga Ionuka,

Poti te rog sa incluzi melodia de mai sus in playlistul perfect 'sarbatori 2007'?