Istvan nu e un erou, nici măcar anti-erou. E mai degrabă un non-erou. E personajul principal în măsura în care oricine ar putea fi personaj principal. Şi nu pentru că nu ar avea un destin spectaculos, pentru că chiar are, ci pentru că destinul lui spectaculos pare că e doar mâna sorţii. El nu decide mai nimic, acceptă cam tot ce vine, aşa cum vine, nu are neapărat un cuvânt de spus, nu se împotriveşte. Ceea ce face, totuşi, e că se lasă învăţat, fără să opună orgolii.
Mi se pare un personaj reconfortant în lumea în care trăim, în care ţi se induce ideea că poţi (şi chiar trebuie) să controlezi orice, tot: calorii, ore de somn, grame de proteină, relaţii, bunuri, trecut, viitor. Şi că dacă nu o faci eşti un perdant, nu ai cum să te aştepţi la nimic bun. Ceea ce, să fim serioşi, generează multă anxietate, pentru că nu ai cum să controlezi tot sau chiar dacă, să zicem, ai reuşi, e cu un cost enorm: totul e calculat, rectificat, îndreptat. Şi ce viaţă e asta ? Şi pentru ce ? Când, iată, se poate să te laşi dus de viaţă şi tot încropeşti tu ceva, şi încă nu cel mai rău drum posibil.
Pentru mine, care, de când "a intrat spiritul nord-american în mine", nu contenesc să încerc să controlez tot, e o gură de aer proaspăt. Ce ar fi să nu îmi mai calculez fiecare pas, să mă mai las şi eu în voia sorţii, că undeva tot m-o duce? Că doar unde ne duce pe toţi ? Se ştie, nu spun cuvântul. The Way of All Flesh.
*Şi mai e ceva. Dialogurile. Banale, minimale, incredibil de minimale, total neintelectualizate, lipsite de absolut orice profunzime. Pe vremuri le-aş fi dispreţuit din start, nu aş fi înţeles nimic. Dar, interacţionând cu oameni care chiar aşa îşi vorbesc şi văzând că chiar şi în minimalismul ăsta verbal ceva se construieşte între ei, acum înţeleg, înţeleg că între oameni se ţes lucruri dincolo de cuvinte sau din cuvinte absolut banale, şi că asta nu le face mai puţin importante, poate chiar dimpotrivă.
