Ploua, nu era aşa de frig şi mă gândeam că trebuie să găsesc un semn la mormânt, în jurul lui, prin care să-mi arate o cale, cât de mică, o sugestie, cum sper de fiecare dată şi cum, prin anumite mecanisme ale gândirii asociative, s-a şi întâmplat.
Dar înainte trebuia neapărat să cumpăr nişte flori. La poarta trei a cimitirului nu erau, m-am dus la poarta unu, nici acolo nu erau. Am intrat în florăria de peste drum, am sunat la uşă.
Mă gândeam pe drum, pe ploaie, noroi şi gri, că aş vrea să fac cumva să dorm toată luna februarie, 28 de zile doar, nu mă simţeam aşa de vinovată. Să dorm şi să nu consum mare lucru şi când se termină luna de dormit să am mintea limpede, poate şi chef de viaţă şi mai ales de muncă. În principal să mă extrag din realitatea asta în care după 16 ani de tradus pentru postul meu preferat nu mai traduc pentru postul preferat, din motive care nu ţin absolut deloc de mine, şi în acelaşi timp să evit să mă gândesc pentru ce alte posturi sau platforme sau entităţi aş putea traduce, să mă zbat, cu alte cuvinte. (Când l-am întrebat, ChatGPT mi-a spus că de fapt nu îmi doresc să se oprească tot - un eufemism - ci doar sunt în burnout şi în panică.) Deci la asta mă gândeam eu în drum spre flori şi apoi spre mormânt, că doar nu puteam să apar la mormânt fără flori la zece ani de când mama nu mai e.
Şi, repet, pe lângă gândul de a dormi o lună, aşteptam un semn de la mormânt, o posibilă cale de urmat.
Ajung la florărie, sun, vine o doamnă în vârstă. Îmi aleg florile, flori poate e mult spus, erau nişte imortele, altceva nu era. Îmi strecoară nu mai ştiu cum că ar vrea să închidă, că ce e mult e mult, doar are 80 de ani. Mă mir, sincer, o felicit că se ţine aşa de bine. (Chiar se ţinea.)
Şi îmi spune, abrupt, "Pe mine munca m-a ţinut în viaţă. Pe mine munca chiar m-a înnobilat.". Apoi îmi povesteşte cum culegea din cimitir saci de castane când era mică (erau săraci, ca toată lumea atunci), le făcea o gaură, fără să uite niciuna, că putea exploda soba, le usca şi apoi le vindea. De la 16 ani s-a angajat la o fabrică de textile unde, pe semnătură, a făcut şi ture de noapte, şi colegele, pe la 3 noaptea, îi spuneau să meargă să se întindă undeva, că îi ţin ele locul. (Aici ochii i s-au umezit. Şi mie, un pic.) Şi de atunci a tot muncit. Chiar şi acum, când vin lemnele, le clădeşte ea, şi niciodată, dar niciodată, nu i s-a dărâmat stiva de lemne. În uşă, când să ies, mi-a repetat: "Pe mine munca chiar m-a înnobilat.".
La mormânt, niciun semn aparent. Doar un ambalaj de batiste de hârtie pe care scria Classic.
