Nu se ştie niciodată

Ieri am tradus probabil ultimul documentar pentru postul meu preferat. 16 ani în care documentarele de la acest post m-au format intelectual, politic, audiovizual, în care rareori m-am plicitisit traducând ce traduc. De luni nu mă voi mai trezi curioasă "Oare despre ce e documentarul de azi?". Mai mult decât atât, nici nu mai am deocamdată nimic altceva de tradus, e un vid, un hău imens. E doliu pentru trecut, panică pentru viitor. 

Şi tot de luni Darius, la 56 de ani, îşi începe un nou job, la un ong cu voluntari străini, între prieteni, cu perspective de plecări în străinătate, cu program flexibil, cu salariu, carte de muncă, tot tacâmul, ce mai. "Vezi, dacă am mâncat de Revelion 12 boabe de struguri? Eu n-am vrut, dar m-a pus Estella, ce, nu vrei să-ţi meargă bine tot anul? Şi ce era să fac, le-am mâncat. Deşi struguri cu bere..." I-am spus că mă îndoiesc că e de la struguri, ar fi prea simplu, aşa oricui i-ar merge bine tot anul, e pentru că de un an se tot agită, aplică la joburi (mai realist sau mai puţin), caută, întreabă. Vorba aceea, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. 

Poate e doar o coincidenţă, dar eu o văd ca fiind mai mult decât atât. Ce văd eu aici, şi lecţia pe care se pare că nu am învăţat-o în 48 de ani, e să nu mai judec omul, şi aici mă includ şi pe mine, după situaţia prezentă, pentru că, iată, ea se poate schimba oricând, aproape radical. Mai larg vorbind, să nu generalizez prezentul. Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe Darius: "Tu cum te simţi aşa, un luzăr? Că ai peste 50 de ani şi eşti sărac, eşti gras, ai dinţii praf?" Nu s-a supărat, nu s-a simţit jignit, şi nici nu avea de ce, pentru că eu chiar voiam sincer să aflu cum e să fii în pielea lui şi să ai în continuare stimă de sine. Şi mi-a răspuns: "Păi e ceva temporar. Acum sunt sărac, dar mâine poate nu o să mai fiu. Nu se ştie niciodată." Evident că răspunsul nu m-a mulţumit, "Eh, de unii se ştie - se ştie ? - că săraci nu o să fie niciodată." Cert e că aşa e, de fapt, nu se ştie niciodată ce va fi. 

(Acum e la televizor la un show de talente un domn de 63 de ani care nu e cântăreţ de meserie şi care cântă "The Impossible Dream" minunat, absolut minunat, impecabil.)

Classic

Ploua, nu era aşa de frig şi mă gândeam că trebuie să găsesc un semn la mormânt, în jurul lui, prin care să-mi arate o cale, cât de mică, o sugestie, cum sper de fiecare dată şi cum, prin anumite mecanisme ale gândirii asociative, s-a şi întâmplat.

Dar înainte trebuia neapărat să cumpăr nişte flori.  La poarta trei a cimitirului nu erau, m-am dus la poarta unu, nici acolo nu erau.  Am intrat în florăria de peste drum, am sunat la uşă. 

Mă gândeam pe drum, pe ploaie, noroi şi gri, că aş vrea să fac cumva să dorm toată luna februarie, 28 de zile doar, nu mă simţeam aşa de vinovată. Să dorm şi să nu consum mare lucru şi când se termină luna de dormit să am mintea limpede, poate şi chef de viaţă şi mai ales de muncă.  În principal să mă extrag din realitatea asta în care după 16 ani de tradus pentru postul meu preferat nu mai traduc pentru postul preferat, din motive care nu ţin absolut deloc de mine, şi în acelaşi timp să evit să mă gândesc pentru ce alte posturi sau platforme sau entităţi aş putea traduce, să mă zbat, cu alte cuvinte.   (Când l-am întrebat, ChatGPT mi-a spus că de fapt nu îmi doresc să se oprească tot - un eufemism - ci doar sunt în burnout şi în panică.) Deci la asta mă gândeam eu în drum spre flori şi apoi spre mormânt, că doar nu puteam să apar la mormânt fără flori la zece ani de când mama nu mai e.

Şi, repet, pe lângă gândul de a dormi o lună, aşteptam un semn de la mormânt, o posibilă cale de urmat.

Ajung la florărie, sun, vine o doamnă în vârstă. Îmi aleg florile, flori poate e mult spus, erau nişte imortele, altceva nu era. Îmi strecoară nu mai ştiu cum că ar vrea să închidă, că ce e mult e mult, doar are 80 de ani.  Mă mir, sincer, o felicit că se ţine aşa de bine. (Chiar se ţinea.)

Şi îmi spune, abrupt, "Pe mine munca m-a ţinut în viaţă. Pe mine munca chiar m-a înnobilat.". Apoi îmi povesteşte cum culegea din cimitir saci de castane când era mică (erau săraci, ca toată lumea atunci), le făcea o gaură, fără să uite niciuna, că putea exploda soba, le usca şi apoi le vindea.  De la 16 ani s-a angajat la o fabrică de textile unde, pe semnătură, a făcut şi ture de noapte, şi colegele, pe la 3 noaptea, îi spuneau să meargă să se întindă undeva, că îi ţin ele locul. (Aici ochii i s-au umezit. Şi mie, un pic.) Şi de atunci a tot muncit. Chiar şi acum, când vin lemnele, le clădeşte ea, şi niciodată, dar niciodată, nu i s-a dărâmat stiva de lemne. În uşă, când să ies, mi-a repetat: "Pe mine munca chiar m-a înnobilat.".

La mormânt, niciun semn aparent. Doar un ambalaj de batiste de hârtie pe care scria Classic.