Wednesday, October 08, 2014

My name is ROSY RETROSPECTION

Realitatea e că la sfârşitul lui 2009 nu o duceam strălucit.  Încă nu aveam un job full-time, locuiam cu mama, cu banii stăteam execrabil, eram single si fără perspective, mă mai bântuia şi o oarecare anxietate reminiscentă din Canada.  (Cuţitul la os mi-a ajuns abia în vara 2010, când nimic nu părea să se închege, stagnam crunt si nici măcar nu-mi mai puteam ascunde nemulţumirile).  Si, cu toate astea, când mă gândesc acum la sfârşitul lui 2009, totul mi se pare învăluit în romantism.   Aveam încă prospeţimea aceea adolescentină lipsită de responsabilităţi şi griji, ieseam seara cu Darius si invitaţii, am fost la Amsterdam trimisa de tata sa-mi alin tristetea, cred că am fost şi la Bucuresti, mă amorezasem vag si nu tin minte sa fi simtit vreun stres in general.  

Cu alte cuvinte, în pur stil eminescian, idealizăm trecutul.
(Am încercat să idealizez si prezentul.  Nu mi-a iesit).

2 comments:

David Popa :) said...

Idealizarea trecutului este o capcana placuta, dadatoare de motivatie. Face bine pe post de hrana afectiva intr-un prezent neinteresant.
Bineinteles ca nici atunci nu era totul perfect, dar valul timpului are darul de a asterne o poezie nostalgica inclusiv peste banalitatile din trecut.
Cel putin, eu asa percep lucrurile...

David Popa :) said...

Idealizarea trecutului este o capcana placuta, dadatoare de motivatie. Face bine pe post de hrana afectiva intr-un prezent neinteresant.
Bineinteles ca nici atunci nu era totul perfect, dar valul timpului are darul de a asterne o poezie nostalgica inclusiv peste banalitatile din trecut.
Cel putin, eu asa percep lucrurile...