My name is ROSY RETROSPECTION

Realitatea e că la sfârşitul lui 2009 nu o duceam strălucit.  Încă nu aveam un job full-time, locuiam cu mama, cu banii stăteam execrabil, eram single si fără perspective, mă mai bântuia şi o oarecare anxietate reminiscentă din Canada.  (Cuţitul la os mi-a ajuns abia în vara 2010, când nimic nu părea să se închege, stagnam crunt si nici măcar nu-mi mai puteam ascunde nemulţumirile).  Si, cu toate astea, când mă gândesc acum la sfârşitul lui 2009, totul mi se pare învăluit în romantism.   Aveam încă prospeţimea aceea adolescentină lipsită de responsabilităţi şi griji, ieseam seara cu Darius si invitaţii, am fost la Amsterdam trimisa de tata sa-mi alin tristetea, cred că am fost şi la Bucuresti, mă amorezasem vag si nu tin minte sa fi simtit vreun stres in general.  

Cu alte cuvinte, în pur stil eminescian, idealizăm trecutul.
(Am încercat să idealizez si prezentul.  Nu mi-a iesit).

Din seria "totul e relativ, ce ne facem?"

Mă întrebam ieri cum de unii oameni mereu îi văd pe cei mai proşti
şi mai bătuţi de soartă decât ei (şi se simt bine) şi altii îi vad mereu
pe cei mai buni ca ei (si nu se simt chiar atât de bine) ?
Prin ce mare miracol al filtrelor creierului uman
unii sunt wired într-un fel si altii în altul ?