Să fim realişti?

De când mă ştiu pendulez intre un fel de realism care-mi spune ca prioritatea mea, ca a oricarui om normal de pe planeta asta, e să-şi asigure hrana, acoperişul de deasupra capului si cremele de corp, si un idealism care, pe căi ocolite, imi promite că, dacă ma ţin de un ideal fără să mă uit în dreapta şi în stânga si riscând să mănânc în unele zile pâine cu muştar şi să primesc somaţie că-mi taie curentul, până la urmă voi ajunge un om  care radiază de împlinit ce e. Până acum predomină prima tendinţă (şi ea m-a dus în Canada, s-o spunem pe şleau), cea de-a doua doar îmi dă târcoale din când în când, dar niciodată nu a avut forţa să mă tragă după ea. Că e cu risc. Că e cu îndoială de sine. Că e cu flit din partea realiştilor din afară şi a realistului din tine. Că niciun părinte nu te încurajează pe varianta asta. Şi nu că acum aş fi luat măreaţa decizie, dar simpul fapt că tentaţia asta încă mă mai traversează e un semn bun, e semn că poate, odată şi odată, o să-mi iau inima-n dinţi şi o să încep măcar să mă gândesc să ţintesc spre ceva nici nu neapărat sus, dar care să mă facă să mă trezesc dimineaţa cu alt entuziasm decât că voi mânca un mic-dejun minunat.