Mutatie

Incepe sa mi se contureze, greu si lent, o ruptura. Nu imi e deloc usor sa o formulez. E vorba de o ruptura cu un fel de a fi interior. Ruptura s-a produs pe nesimtite. Imi amintesc, vag, ca duceam o alta viata, interioara, acolo unde se produc de fapt lucrurile esentiale, care apoi determina ceea ce numim lucruri 'de suprafata' (comportamente, atitudini, fapte, decizii).

M-am nascut intr-o generatie care citea. Vedea in citit nu numai nobletea unui loisir, nu numai un snobism de salon, ci credea in puterea unei carti de a-ti deslusi locul tau in lume. Cartile iti ofereau viziunea unui destin. Adancimea lor era translabila de la o epoca la alta, de la un spatiu la altul. Te conectau la niste esente. Lumea, timpul lumii, parea ca curge altfel. Era un mers atat usor, cat si apasat, iar paradoxul e doar aparent. La modul concret, nu aflai nimic. Existau 'fresce ale epocii' in romanul realist, din care ramaneai cu o atmosfera, insa era o ineptie sa le iei ca document istoric. Cartile nu te ajutau cu nimic din sfera vizibilului si a imediatului. Insa iti formau o consistenta interioara care te inradacina intr-un teritoriu ferm, de pe care sa poti situa cotidianul in formele lui atat de schimbatoare.

Toata aceasta pledoarie pentru carti e de fapt un prohod. Pentru ca lucrurile s-au schimbat. M-am deprins tot mai mult sa sar sprintar din link in link, ca sa aflu cat mai mult si tot mai mult. La capatul unei astfel de zile, si sunt tot mai multe asemenea zile, ma regasesc ostenita si cu capul vajaind. Citesc bloguri, bloguri ale unor oameni realmente talentati, si deja imi dimensionez lectura la scara unui post de blog. Urmaresc conferinte pe youtube, interesante si inteligente, nu neg, insa cu ce poti ramane dupa 8 minute? Si apoi alte 8, si tot asa? Ca sa nu mai vorbesc de wikipedia, depozitara incontestabila a cunoasterii. Pot afla tot si dorinta mea de cunoastere e imensa. Insa stiu ca nu asa se face. Stiu, si totusi unealta e prea la indemana ca sa o refuz. Senzatia imediata de satisfacere a nevoii de cunoastere e atat de tentanta, incat cere un mare efort sa nu-i dai curs. Nu prezic aici apocaliptic latura demonica a internetului, departe de mine. E o realizare stralucita a mintii umane, de care nu contenesc sa ma minunez. Aduce beneficii incontestabile. Ceea ce vreau sa spun e ca pe mine, cel putin, m-a indepartat de un fel de a fi interior, de o disciplina a spiritului. Mi-a scurtat orizontul. Ma face sa ma impiedic mereu in imediat, in conturul limitat al zilei, al locului. Nu mai vad nici la mari distante, nici in mari adancimi.

Ii invidiez pe cei care nu sunt sfasiati intre aceste moduri de a privi lumea. Atent, de la fereasta unei case, sau in fuga, de pe geamul unui tren. Sau pe cei, rari, cred, care reusesc sa impace cele doua priviri. Este ceea ce ma voi stradui si eu sa fac.

Titlul acestui post este titlul pe care Alessandro Baricco a dorit, initial, sa-l dea cartii lui care vorbeste despre ce am scris eu aici. Cartea de numeste "Barbarii. Eseu despre mutatie". Nu am citit-o, abia azi am aflat de ea, dintr-un interviu cu Liiceanu.